Scris de Ema Stere
Orice poveste trebuie să înceapă de undeva – dar ce te faci când ai mai multe povești? Care e mai potrivită? Am deschis dicționarul la întâmplare și am nimerit la litera D: „dinte”. Știu o poveste cu dinți.
Într-o țară îndepărtată (să spunem Georgia), un președinte în funcție (un nume oarecare: Miheil Saakașvili), dornic să câștige un nou mandat, și-a trimis oamenii prin sate, să convingă bătrânii să-l voteze. Le-a promis că le face proteze dentare tuturor. Au venit medici stomatologi, le-au scos ce măsele mai aveau, le-au făcut măsurători… dar președintele nu s-a reales și oamenii au rămas cu gingiile goale.
La litera M, îmi cad ochii pe „maimuță” și îmi amintesc imediat două istorii. Prima implică o doamnă bătrână și adorabilă, care și-a dorit mulți copii, un castel și o maimuță: le-a căpătat pe toate. A doua se leagă de un laborator de cercetări din Abhazia, înființat acum aproape un secol cu scopul de a obține muncitorul/soldatul perfect: omul-maimuță. Planul inițial a căzut, dar cercetători octogenari continuă să facă analize dureroase unor macaci cu ochi uriași, aflați la a cincisprezecea generație după gratii.
Sunt povești adevărate. Cred că știu sute. La orice literă aș deschide dicționarul, de la orice cuvânt aș porni, îmi vine în minte un film mai lung sau mai scurt pe care l-am văzut la Astra Film Festival. În fiecare toamnă, emisiunea „Vorba de cultură” pe care o realizez la Radio România Cultural se mută, pentru o săptămână, la Sibiu – și e un privilegiu pentru care nu pot mulțumi îndeajuns.
Festivalul fondat de Dumitru Budrala în 1993 este un miracol și sper că va fi tratat ca atare, în viitor. Din capul locului, filmul documentar e o specie greu încadrabilă, rar difuzată de televiziuni. Realizatorii sunt fie antropologi, fie regizori profesioniști, fie etnologi, fie persoane fără legătură cu niciuna dintre categoriile de mai sus – de exemplu, oameni care își filmează propria familie.
F: „familie”. Aici știu zeci de povești, dar mă opresc la trei dintre ele. 1) o femeie din Germania se mută în Israel, fiindcă e evreică, fiindcă simte că s-a întors acasă – dar copiii ei adolescenți nu simt neapărat același lucru. 2) regizorul Corneliu Porumboiu privește împreună cu tatăl său, Adrian Porumboiu, un meci de fotbal pe care cel din urmă l-a arbitrat. 3) doamna Buică – „Mrs. Buică” – este eroina, după moarte, a unui film pe care fiul său l-a compus, din multe fragmente, cu totodată iubire și cruzime.
La fiecare ediție AFF, invit realizatori de film să vorbească în direct la Radio România Cultural despre cum și-au făcut filmele, de unde au pornit, unde s-au poticnit. Mulți nu sunt obișnuiți să fie în fața microfonului. Cum să rezumi, în jumătatea de oră a emisiunii, o strădanie care de obicei se întinde pe mai mulți ani? Ajungem să discutăm câte un detaliu. Documentarul implică răbdare, așteptare, negociere cu cei filmați. Și chiar când filmul s-a încheiat și a plecat spre festivaluri și poate a luat și premii, legătura cu subiecții nu se rupe niciodată. Îl întrebi pe regizor: ce s-a mai întâmplat cu eroul tău? Sigur știe.
J: „jucărie”. În Belarus, există un orășel care supraviețuiește făcând și vânzând (o dată pe zi, când oprește trenul în gară) jucării gigantice și nu prea arătoase din pluș.
Prima mea invitată, în săptămâna când fac emisiuni în direct de la AFF, este directorul artistic Kató Csilla. E o minitradiție. De la an la an, temele filmelor urmează foarte fidel temele și obsesiile lumii în care trăim. Ca toată echipa de selecționeri, Csilla vede sute; la final, sunt alese câteva zeci. Și dintr-o parte, și din altele, și tragice, și vesele, și realiste, și poetice… uneori toate la un loc.
A: „acuarelă”. Apa e frumoasă în toate stările de agregare. Când se face gheață peste un lac, oamenii îl traversează cu mașina, dar între timp a venit încălzirea globală. Crââc crâââc crââââc! Un om curge pe sub gheața subțire, e încă viu, pe urmă moare. În alt cadru e ploaie, în altul ghețarii alunecă și scârțâie ușor.
După cum am descoperit încă de la prima ediție AFF, problema când te întorci acasă e să revii la ficțiune. Să vezi un film și să recunoști actori, să știi că joacă roluri. Fiindcă într-un documentar sângele e sânge și râsul e râs și dacă a murit cineva, chiar a murit.
O altă problemă e că ai vrea să călătorești în toate țările, imediat.
Pentru mine, Sibiul – un oraș splendid, nu cunosc bucureștean să nu aibă reverii imobiliare în privința lui – include și toate poveștile pe care le-am aflat acolo. E văzător, privește lumea prin micile ferestre din acoperișuri. An de an, când vine toamna, el acoperă pentru mine întreaga literă S din dicționare și pentru asta îi mulțumesc.
FILME: Smiling Georgia, R. Luka Beradze, 2023; Muchos hijos, un mono y un castillo, R. Gustavo Salmerón, 2017; Ouăle lui Tarzan, R. Alexandru Solomon, 2017; My German Children, R. Tom Pauer, 2012; Al doilea joc, R. Corneliu Porumboiu, 2014; Mrs. Buică, R. Eugene Buica, 2022; Igrushki, R. Lina Luzyte, 2012; Aquarela, R. Victor Kossakovsky, 2018
Ilustrație de Diana Popescu
*Material publicat în ediția tipărită Capital Cultural nr. 39
