Scris de Părintele Constantin Necula
Am descoperit că oricât de bine ai scrie ori ai puncta gândul tău în construcția unui dialog cu lumea din care frămânți propria gândire nu exiști decât vremelnic pe retina însoțitorilor de gând. Limita culturii rostite e vecină cu o clipă. Atât. De aceea, uneori, simți nevoia construirii câte unei cărți zigurat ori templu – dese ori păgân- în care să-ți lași vorbele ca niște solzi de piatră ori lacrimi de lut. Până strămuți către cer toate clipele-cultură în care crezi și prin care își vestești credința.
Nici un exercițiu uman nu e mai perisabil decât scrisul. Și totuși din el se nasc nădejdile tale, modurile prin care crezi că poți să-ți astâmperi setea incredibilă de credibil. Modul în care făurești- bijutier de tihnă- voltele evadării din cotidian ori temeinicia neîndurătoare a rămânerii în Valea Plângerii ca un suflet ce-și leapădă întruparea. Și nu o poți face fără vitrina artefactelor ce le descompui cu versatilitatea celui obișnuit să moară. De cele mai multe ori un colț de hârtie, o flamură de celuloză aprinsă pe culmea câte unui vânt. Nici matelot și nici căpitan nu poți să nu vezi că stai chircit pe o corabie și că ea, corabia este furtună. Ca și cum materia s-a lichefiat în valuri ce nu contenesc să-ți atingă inima. Obligându-te să prăznuiești cuvintelor rugul aprins.
Nu sunt cuvinte să răscumpere vorbele din adâncul de foc al furtunii. Le lăsăm să treacă prin condeiul-tastatură până în vena carotidă a ecranului și apoi, limpede, le așezăm pe hârtie să vedem cum i se imprimă craterele din suflet pe alb. Le controlăm creșterea și le măsluim, uneori, zâmbetul prin care străbat lumea. Nu e nici bine și nici rău. Este și atât. Ca o șenilă de tanc ruginit călcând pe vadul cu flori ori ca o floare de abur așezată pe albastrul ochilor. Lumea e făcută din schisme și pretenții de sfințenie, deopotrivă. Nici nu le poți desconsidera și nici deconspira la nesfârșit. Le lași să-ți cotrobăie prin casa sufletului și apoi le așezi, cuminte, în meditația gândului. În interogație. În răspunsurile neașteptate și în clipe. Limita de sus a culturii e clipa de sfințenie în care pare că tot ce ai aflat e incantație de iertare. De desfacere a binelui din lanțul nimicului. Clipa de grație ce vindecă orele de greață în care ai trecut prin fobiile maratonistului că a greșit alergarea. Că e înscris în alt concurs și că are nevoie de alt ritm de fugă. Că nu, nu din partea aceea i se arată lui viața.
Tainică topire în clipe. Cultura nu este niciodată rodul unei secunde ci clipa ei vine din geneza dintâi a cuvintelor ce-ți făuresc, tăcut și în spasme, rostirea. Care se așează apoi cuminți până la frântură de cer în podul palmei. Palmei răstignite. Palmei care refuză moneda calpă a superficialității cu străluciri de împlinire. Cultura este parte din clipele în care constați că ești om. Tainic și vecin cu sfințenia. E partea din cer care îți cotrobăie prin chip până îți află asemănarea. Și uneori e suficient să-ți afli un om de încredere care să îți spună că tot ce spui ori scrii ori rabzi contează. Și să-ți dea un colț în care să te citești și să te lase citit. Și descoperi că viața ta e suma clipelor care au des-limitat cultura din tine făcând-o cultura dăruită altora. Deplin ca o clipă ce trece… Fragil. Extrem de fragil. Ca un… Capital Cultural.
Ilustrații de Diana Blaga
Material publicat în ediția tipărită Capital Cultural nr. 39
