Neil LaBute (n. 1963) este regizor, scenarist și unul dintre cei mai controversaţi şi inovatori dramaturgi americani. Criticii au apreciat stilul pieselor sale ca având un ton mizantropic, Rob Weinert-Kendt de la The Village Voice numindu-l „mizantropul încoronat al teatrului american”. Neil LaBute e unul dintre cei mai jucați dramaturgi din lume, piesele sale au fost traduse şi montate extensiv în Statele Unite ale Americii şi în Europa. A scris scenariul pentru numeroase filme de lungmetraj și de scurtmetraj. În 2013, LaBute a câștigat Premiul pentru literatură acordat de Academia Americană de Arte și Litere. În 2023, a devenit membru al International Association of Theatre Leaders (IATL).
Neil LaBute a primit în 2015 o stea pe Aleea Celebrităților din Sibiu, pentru „capacitatea sa unică de a uimi lumea în teatru și film, precum și pentru forța sa aparte de a inspira și modela tinerii” (Constantin Chiriac).
Anca Mureșan: L-am rugat pe Neil LaBute să ne spună cîteva cuvinte despre felul în care a decurs regizarea adaptării după piesa lui Cehov, „Unchiul Vanea”, pe scena Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu.
Neil LaBute: M-am simțit foarte norocos că mi s-a dat șansa să lucrez una dintre piesele mele preferate „Unchiul Vanea”, după o adaptare proprie, într-un oraș pe care am ajuns să îl iubesc – Sibiul, și cu oameni pe care nu doar că îi admir, dar îi simt ca făcînd parte din familia mea. Constantin Chiriac a fost minunat să-mi deschidă ușile teatrului pe care îl conduce și să mă întrebe dacă vreau să lucrez cu echipa sa grozavă de actori (și ceilalți profesioniști ai scenei), astfel încît să putem crea ceva special, aducându-
mi contribuția și eu, și artiștii implicați.
Cel puțin în ceea ce mă privește, am simțit că această colaborare a fost un amestec perfect între tehnici și practici care funcționează pentru mine ca scenarist și regizor, și am îmbrățișat o idee pe care nu o cunoșteam, aceea de a lucra la un teatru ce folosește de-a lungul unei stagiuni aceeași echipă de actori în roluri diferite. Pentru mine a fost fascinant să îi văd cum funcționează împreună ca prieteni, ca artiști și colegi, și cum fiecare s-a implicat, și-a adus contribuția și părerea în legătură cu felul în care se construia spectacolul.
Sunt mîndru de cum a ieșit și sunt impresionat de scenografa Oana Micu, care a dat viață elementelor vizuale într-un mod strălucit. Nu mi-ajung cuvintele să laud munca ei și a tuturor actorilor. Cred că am făcut ceva special dând atenție a ceea ce se presupune că trebuia făcut mereu în actul artistic, dar nu se întîmplă întotdeaua: am lucrat împreună.
AM: Piesele dvs. explorează adesea teme precum relațiile interumane, lipsa de moralitate și latura întunecată a naturii umane. Ce vă inspiră, ce vă atrage la aceste subiecte?
NLB: Datoria mea este să creez conflict; treaba mea pe scenă e să aduc oamenii împreună sau să îi despart – cîteodată în aceeași piesă – și să fac asta la un nivel cît se poate de mare, de nebunesc, de deranjant. Oamenii nu merg la teatru, cel puțin nu la piesele mele, ca să vadă un documentar. Ei vor de la mine să le spun o poveste pe care nu au mai văzut-o, una poate neverosimilă în viața reală, dar care să pară posibilă. Și să fac asta într-o manieră amuzantă.
Acesta este contractul dintre mine și publicul meu. Nu vreau ca lucrurile să fie „frumoase”. E plictisitor. Dacă ceva e „frumos” nu mă duce într-o călătorie ce mă ține cu sufletul la gură preț de două ore în întunericul sălii. Cred că în ultima vreme scena a devenit prea mult un spațiu „sigur” – cel puțin în Statele Unite ale Americii, și cred că ar trebui să fie un spațiu al „îndrăznelii”, în care să putem scrie despre orice și să punem orice întrebare, cîtă vreme facem asta cum trebuie. Oamenii pot fi minunați, dar pot fi și îngrozitori; sunt multe locuri unde poți întîlni povești cu și despre oameni minunați, însă eu prefer să examinez poveștile întunecate și spațiile gri care se află între noi.
AM: Cum găsiți echilibrul între realitățile dezagreabile din opera dvs. și momentele de ironie sau umor? Altfel spus, ce așteptați de la cineva care vede piesele dvs.: să rîdă sau să fie oripilat?
NLB: Vreau doar ca publicul să vină cu mine pe drumul pe care îl propun, să accepte că îi spun o poveste nouă, și unică, și amuzantă, și care să fie altfel decît ce-a mai văzut pînă atunci. Chiar și cînd am făcut „Unchiul Vanea”, am abordat piesa ca pe ceva nou, am încercat să jucăm altfel personajele, chiar am încercat alt fel de final pentru ca totul să iasă surprinzător și diferit. Cehov a amestecat întotdeauna lumina și întunericul, rîsul și suferința. Am admirat mereu asta la el, și am încercat să fac la fel în operele mele. Rîsul e cel mai bine folosit atunci cînd pregătește publicul pentru ce urmează. Rîdem și nu vedem lovitura în stomac care ne așteaptă după colț. Și viețile noastre sunt așa, o suită de urcușuri și coborîșuri, așa că poți folosi aceleași tehnici și pe scenă.
AM: Uneori, personajele dvs. sunt dezagreabile. Citeam că filmul „In the company of men” se află într-un top al celor mai „periculoase” filme din lume, iar actorul din rolul principal, Aaron Eckhart, povestește că, după vizionare, o femeie furioasă din public l-a pălmuit, strigînd că îl urăște (cf. imdb.com). Credeți că publicul are nevoie să se identifice cu personajele pentru a se conecta cu povestea?
NLB: Cînd aud pe cineva spunînd despre filmele și piesele mele de teatru sau ale altora că se poate conecta la o poveste doar prin personajele care îi plac, mă înfior. Personal, mie nu- mi pasă dacă cuiva îi place un personaj, eu vreau doar să-l găsești suficient de interesant ca să te uiți pînă la final și să vezi ce se întîmplă cu el. Pentru mine, asta e miza cînd spun o poveste. Să creez oameni ficționali suficient de credibili și plini de viață, încît publicul să își pună întrebarea fundamentală: Ce urmează? Nu-mi pasă dacă vrei să te căsătorești cu personajul sau dacă-l urăști, sau dacă te situezi undeva între aceste două extreme.
Te fac personajele mele să le privești? Sunt personajele mele convingătoare? Îți pasă suficient încît să te uiți mai departe? Astea-s lucrurile ce contează pentru mine și asta reușesc să facă dramaturgii pe care-i admir. Ce contează pentru mine, ca autor și ca spectator al altor autori, este dorința de a vedea ce i se întîmplă personajului.
M-ați întrebat despre personajul Chad, din „In the company of men”, și voi spune așa: oamenii ba l-au iubit pe Chad, ba l-au urît, apoi iar l-au iubit și tot așa… Dar nimeni nu a zis că nu a meritat să-l vadă.
AM: Unii critici au remarcat misoginia unor personaje din opera dvs. și vă atribuie un ton mizantropic. Cum le răspundeți?
NLB: Da, am remarcat acest lucru. Îmi sare muștarul la cuvîntul „Misoginie” și sunt mai confortabil cu cuvîntul „Mizantropic”. Am scris multe piese și multe filme, unele se potrivesc descrierii, altele n-au nimic de-a face cu ea. Așa că nu-mi fac prea multe griji din cauza asta. Îmi văd de treabă, îi las pe critici să își facă treaba lor și publicul să decidă dacă sunt sau nu de acord cu părerile lor. Mă pricep mai bine să scriu texte și să regizez decît să fiu critic. Am șansa să spun ce gîndesc prin opera mea, iar criticii au șansa de a face același lucru prin ziare sau pe internet. Doar timpul ne va spune dacă și ce va rămîne din aceste lucruri.
Lumea mea e una creativă, a lor una reflectivă. Mă satisface mai mult să aparțin lumii creative. Sună mizatropic? Poate.
AM: Dacă artistul e vocea prezentului, cum vedeți opera dvs. comentînd sau reflectînd problemele contemporane?
NLB: Nu știu dacă sunt de acord cu faptul că artiștii sunt vocea prezentului. Cu siguranță sunt o parte a lui, dar comentăm și despre trecut, uneori și despre viitor. Și atunci, care dintre voci ne definește? Doar o voce, strigînd în întunericul sălii de cinema sau al sălii de teatru, sperînd că avem ceva de spus și lăsînd publicul să ni se alăture sau nu. Nu sunt un scriitor politic, mă simt mult mai bine cînd abordez teme universale. În general, cînd încep să scriu ceva nu plec de la o temă anume sau de la ceva important de spus. Iau niște personaje, o poveste care îmi stăruie în cap, și le duc spre un final natural; vesel, trist sau ambele deopotrivă. Țin mult la personajele mele. Unii spun că scriu finaluri triste sau nesatisfăcătoare. Însă mie mi s-ar părea fals să închei scenariul după 2 ore, de dragul publicului, cînd eu știu de fapt că povestea continuă mult timp după stingerea luminilor pe ecran sau pe scenă.
AM: Scrierile dvs. conțin dialoguri inteligente și observații pătrunzătoare despre comportamentul uman. Cît de importante sunt limbajul și dialogul pentru dezvoltarea subiectelor pe care le abordați?
NLB: Dialogul înseamnă absolut totul pentru mine. E felul în care îmi spun poveștile și locul în care mă simt cel mai bine. „Orice se potrivește” e motto-ul meu în viață și mă ghidează în munca mea, așa funcționează lucrurile pentru mine. Acesta e motivul pentru care am scris 30 de piese de teatru, 15 filme și doar o carte de povestiri scurte (și nici un roman). În viața personală îmi place conversația de calitate, la fel de mult cum îmi place în opera mea și în lucrările altor autori. Am crescut într-o familie cu multe restricții, nu eram încurajați să spunem ce gîndim sau să ne facem auziți, probabil de aceea am simțit nevoia să golesc tot din mine în a doua jumătate a vieții. Sau poate-s doar o gură-spartă, s-ar putea să fie și asta.
AM: Cum vedeți conceptul de „Gratitudine”, în special în contextul temei din acest an a Festivalului Internațional de Teatru din Sibiu, „Mulțumesc”? Ce înseamnă acest cuvînt pentru dvs.?
NLB: Gratitudinea e foarte importantă și exprimarea ei nu e niciodată făcută în exces. Cred că e important să le arăți oamenilor că le recunoști meritele pentru ceea ce ei au făcut și să îți asumi meritele doar pentru ceea ce tu ai făcut. Se aplică asta și în viața, și în opera mea. E ușor să pierdem acest lucru din vedere, e ușor să uităm să spunem „Te rog” și „Mulțumesc”. Pe genericul filmelor, oamenii sunt destul de zgîrciți cu întocmirea listei cu persoanele care au avut o contribuție la realizarea acestora. Eu sunt exact opusul. Vreau ca oamenii să primească ceea ce li se cuvine, și nu mă feresc să recunosc cînd cineva a avut o idee bună. În viață poți mulțumi pentru aproape orice și nu e plictisitor pentru nimeni să audă un „Mulțumesc”. La fel și în cazul lui „Te rog”.
Sunt extrem de recunoscător că am lucrat în Sibiu și că mi s-au oferit oportunități minunate să muncesc la Teatrul Național de aici. Cînd spun cuvîntul „Mulțumesc”, încerc să îl spun cît mai des și cît mai răspicat, pentru ca lumea să știe ce simt față de locul respectiv și de experiențele mele acolo. Nu trebuie să fii timid să spui „Mulțumesc”.
AM: Chad, personajul principal din „In the company of men”, spune „cheia universului e să nu-ți pierzi niciodată controlul”. Sunteți de acord cu el? Ce vă face pe dvs. să vă pierdeți cumpătul?
NLB: Sunt de acord că Chad crede în ideea de a nu-ți pierde niciodată controlul, dar nu cred nici un cuvînt ce-i iese lui pe gură — acest personaj e un sociopat, și ar spune oricînd orice și oricui, doar ca să obțină ceea ce vrea. Cred că cheia vieții lui este „controlul” și modalitatea lui de a supraviețui, însă pe mine mă interesează prea puțin chestia asta. Eu, personal, sunt exact contrariul. Nu pot să spun că-mi pierd adesea controlul, dar nici nu mă deranjează ideea.
Lucrurile care-mi plac și care mă ajută să îmi pierd controlul sunt o carte bună (Ernest Hemingway), o interpretare exce lentă (Meryl Streep), muzica perfectă (Nirvana) ori sporturile palpitante (tenis sau Formula 1), dar cred că astea-s moduri plăcute de a-mi pierde controlul. Cele neplăcute sunt obiectele neînsuflețite care îmi opun rezistență și nu răspund voinței mele sau care-mi stau în cale. Toți avem ciudățeniile noastre.
Varianta în engleză, aici.
Credit foto: „Unchiul Vanea”, TNRS, Andrei Văleanu
