Un val de emoții îmi golise mintea de orice altceva înainte să intru în holul Facultății de Litere. Radu Vancu, pe care îl știam până nu de mult într-o sigură ipostază, cea de invitat și critic la lansările de carte din Sibiu, este profesor și traducător, dar în esență, în straturile edificatoare ale ființei sale – poet. Mi-am amintit cum i-am citit cea mai recentă carte ”4 A.M. Cantosuri domestice.” – cu markerul roz în mână, pregătită parcă să mă apăr. Versul dulce și candid la prima vedere, lovea însă, când nu te așteptai, cu atâtea spaime, suferințe și alte abisuri ale minții umane, încât puteam citi numai dacă dădeam cu roz.
A-i cere unui poet să vorbească despre poezia sa este oarecum ca o vizită neanunțată. Gazda îți deschide ușile, te poartă prin odăile casei sale, dar nu știi niciodată dacă o face cu bucurie sau din politețe. Cu atât pare mai sensibilă inițierea unei discuții despre poezie, când poetului căruia urmează să-i adresezi întrebarile i se spune ”poet domestic”, iar substanța poeziilor sale este extrasă din ambianța casnică, din întâmplări familiale.
Așadar, înainte de interviu, simt nevoia să-mi anunț ”vizita” și-i spun lui Radu că nu știu să pun întrebări ca un jurnalist, că am tendința să împărtășesc ce-mi trece prin cap și ce simt, ”adică dialoghezi”, spune el cu un zâmbet jovial și calm. ”Da, dialog”, spun eu, și deschid agenda cu întrebări, spre care nu voi privi nicio clipă din acea oră intensă, cum numai discuțiile despre poezie o puteau face.
Reporter: Oare nu e o inflație de poezie în prezent? Se scrie foarte mult, într-un fel sau altul, aproape toată lumea scrie…
Radu Vancu: Unul dintre răspunsurile în care cred, o explicație pentru această inflație de poeți, strălucitor formulată, este dată de Ion Mureșan. El spune undeva că poeții sunt precum anticorpii. Atunci când este ceva rău în corpul social, ei sunt generați în număr mare pentru a neutraliza infecția. De aceea, în zonele în care lucrurile merg rău, de regulă, apar poeți mulți, buni, intenși, e o generație spontanee de poeți. În România, unde lucrurile nu merg ca-n cea mai bună dintre lumile posibile, apar mulți poeți buni. În zonele de conflict ale lumii sunt, de asemenea, poeți mulți și foarte buni. Există o antologie Oxford, apărută în 2008 și realizată de Ravi Shankar și Tina Chang, numită ”Language for a New Century”, care adună poezie din zonele de conflict ale lumii. E o antologie de peste 700 de pagini. Au construit-o în 12-14 ani, mergând după poeți, scriu ei, în tranșee, la propriu, pentru a obține poezia, o poezie de o calitate extraordinară, facută în astfel de zone complicate. Pe de-o parte, un răspuns ar fi că acolo unde e rău, poezia are rolul de a duce binele, de a neutraliza răul, de aceea este această inflație de poezie.
Reporter: E foarte interesant, fiindcă și în teatru se observă această tendință, nu doar în poezie. E un fel de invazie a întunericului, cum o numește George Banu – și în textele pieselor, și în scenografie.
Radu Vancu: E foarte frumoasă expresia lui Geroge Banu și, în același timp, e foarte exactă. Ai perfectă dreptate, există un corespondent, o izomorfie esențială și în poezie, și nu numai în România. Poezia dintre 1990 și 2010 a fost o poezie a întunericului, a unei revolte dure, negre, a unei poezii urlate, isterice pe alocuri, foarte agresive, foarte revoltate, așa-numita poezie neoexpresionistă sau poezie mizerabilistă sau poezie autenticistă. Acum nu mai e așa, de vreo cinci ani se vede că generația poeților foarte tineri e culturală, într-un sens în care biblioteca nu mai e un dușman, ca pentru generațiile anterioare. E drept că referințele cele mai multe poeții tineri nu le mai iau din bibliotecă, ci din lumea filmului, a teatrului, a muzicii. Toate acestea formează corpusul intertextual pe care se clădește poezia lor, o poezie inteligentă, mobilă, adaptabilă, o poezie-videoclip, venită dintr-o gândire-videoclip. Modul de a gândi al acestei generații este diferit de cel al generației noastre, cea ieșită din galaxia Gutenberg, după cum o numea Marshall McLuhan. Noi gândeam poezia ca text. Ei gândesc poezia ca videoclip, ca o serie de imagini, deseori randomizate, imagini foarte frumoase, dar care se leagă pe o logică… ilogică, paralogică. Noi ieșeam din galaxia Gutenberg, ei intră în galaxia Zuckerberg.
Reporter: Pentru cine scrie poetul Radu Vancu?
Radu Vancu: Când eram foarte tânăr, îmi plăcea să dau răspunsul grandilocvent pe care îl dă de obicei poetul tânăr când susține că scrie pentru el însuși. Asta spun aproape toți poeții foarte tineri când sunt întrebați: ”Scriu pentru mine însumi. Nu mă interesează dacă am public. Aș scrie și dacă aș fi singur pe o insulă pustie, într-o galaxie pustie.” Dar răspunsul acesta este, totuși, prea teatral ca să fie adevărat. Sigur că, pe de-o parte, poezia are un rol terapeutic personal. Sigur că toată lumea care scrie poezie, la fel ca toată lumea care scrie teatru, care face muzică, are o problemă, are ceva nerezolvat – și acel ceva nu îl poate rezolva altfel decât artistic. Și, atunci, putem spune că poezia are și rolul acesta terapeutic individual, dar am ajuns, în timp, să înțeleg că dacă poezia ta, arta ta, lucrul cu care te ocupi nu e necesar și altuia, atunci e în van totul. Trebuie să fii un artist suficient de bun, astfel încât arta ta să fie necesară și altcuiva. Altfel e narcisică, egotistă, personală și nici măcar nu mai are imporanță dacă faci bine sau nu ceea ce faci. Asta e provocarea. Arta ta trebuie să devină necesară și altcuiva, dar, în același timp, nu poate să devină necesară, dacă tu nu ești un artist suficient de bun pentru a o face să treacă – să treacă scena, cum se spune în teatru, să treacă pagina, cum am spune în poezie.
Reporter: Cumva, poezia ar fi un gest terapeutic colectiv, valabil pentru mai mulți oameni?
Radu Vancu: Exact, așa înțeleg eu lucrurile. Nu am încredere în cei care își gândesc poezia ca pe un fapt în primul rând cultural, ca pe un discurs cultural. Oricât ar fi de complicată, de tehnologizată artistic, dacă e doar un discurs cultural, poezia ta e sterilă, rece, e un fel de artefact complicat, poate că valid estetic, dar care nu comunică și nu e necesar nimănui. Pică la acel criteriu al necesității, despre care vorbeam înainte. În sensul ăsta, așa e, prefer o poezie mai emoțională, mai directă, aparent, mai puțin sofisticată, dar care să funcționeze ca terapie colectivă, cum ziceai. E foarte greu să faci acest lucru. Și poeziile care par directe, spontane, nesofisticate și foarte solicitante emoțional, de fapt, sunt scrise foarte complicat. Mă gândesc la poeții confesivi americani, precum John Berryman, Anne Sexton, Sylvia Plath. Nu știu dacă i-am ales întâmplător, dar ei sunt marii sinucigași din poezia americană postbelică. Poezia lor, mai ales în cazul Sylviei Plath și a lui Anne Sexton, pare foarte simplă, dar există studii serioase recente care arată câtă sofisticare artistică există în spatele ei; și există foarte mulți oameni pe care această poezie i-a ajutat, i-a susținut. A funcționat și terapeutic, ca un sprijin prietenesc chiar. Ăsta e genul de poezie în a cărei necesitate cred.
Foto: Ana Toma
Reporter: Noua ta carte de poezie, ”4. A.M. Cantosuri domestice”, pare o continuare a unui proiect autobiografic. Este o continuare de fapt. Am descoperit acolo o rană, care are tot timpul cojița nouă, pe care parcă o rupi de fiecare dată. O rupi pentru a deschide o ușă spre sine, spre trecut? Pentru inspirație?
Radu Vancu: Da, metafora ”rănii” mi se pare foarte exactă până în punctul cu cojița, pentru că senzația mea e că nu a prins coajă. La fel ca în cazul hemofilicilor, rana asta nu a apucat să prindă coajă. Poezia mea a fost dintotdeauna personală, în sensul ăsta biografic. Am scris despre lucrurile din intimitatea vieții mele. Un volum se cheamă Epistole pentru Camelia, e dedicat soției mele, altul fiului meu, altul tatălui meu, altul alcoolului, care a fost, timp de un deceniu și ceva, un prieten foarte intim al existenței mele. Deci, cumva, poezia mea a fost, într-adevăr, biografică, biografistă, dar nu a fost contemporană strict cu evenimentele, nu a fost o cronică în timp real a evenimentelor care mi s-au întâmplat, în priză directă cu toate acestea. De pildă, dupa sinuciderea tatălui meu, care a avut loc în 1997, au fost necesari 7 ani ca să pot începe să scriu despre ea, fără să-mi fi propus acest lucru. După ce tata a murit, am scris o poezie foarte jucăușă, adolescentină, îndrăgostită, studențească, poezia din Epistole pentru Camelia, în care toată povestea cu tata era complet absentă. Nu mă gândeam că voi scrie vreodată despre ea, apoi, fără să-mi propun lucrul acesta, prin 2004, au început să apară primele poeme despre sinuciderea lui. De ce a fost nevoie de zona asta de buffer, de trecere între ele, nu pot să-mi dau prea bine seama. Doar arareori s-a întâmplat ca evenimentele să fie în priză directă cu poezia, cum s-a întâmplat cu Sebastian. Îmi propusesem să nu scriu despre el. Scrisese Dan Coman, poetul admirabil de la Bistrița, o carte minunată despre fiica lui, Dicționarul Mara. Cartea lui Dan Coman apare, cred, în aprilie 2009, Sebastian se naște în mai 2009. Am considerat că nu are niciun rost să scriu, acolo pământul fiind pârjolit, tema e secătuită; ei bine, în iulie 2009, exact în ziua în care împlinea el două luni, am început să țin un blog pe care să pun poemașe despre el, cam un poem la trei zile. A ieșit o mică epopee, în șase luni era gata, dar fără să premeditez acest lucru. S-a întâmplat în timp real.
Reporter: E vorba despre cartea Sebastian în vis?
Radu Vancu: Da, e o carte în care, fără să fi premeditat cumva asta, îl fac pe Sebastian să se întâlnească cu tata, o întâlnire care, pe lumea aceasta, firește că nu e posibilă. În carte ei ajung să se cunoască și să se împrietenească. Nu știu cum funcționează, dar cert e că prin acestă carte, 4 A.M Cantosuri Domestice, s-a închis definitiv un capitol. Aceasta este senzația pe care o am. Nu știu, acum, dacă voi mai scrie poezie, despre ce… am o senzație de desprindere.
Reporter: Nu e acea teamă de a epuiza o sursă factuală, vie, autentică, din care îți extrăgeai inspirația?
Radu Vancu: Nu am o explicație – nici psihologică, nici literară, tehnică. Cert e că am mai trăit-o odată, după februarie 2012, când am terminat Frânghia înflorită, când de asemenea, senzația era că nu voi mai scrie niciodată poezie, că s-a închis ceva definitiv… Până la urmă, apariția acestei cărți contrazice ce am spus atunci, dar îmi dă totodată certitudinea că acel volet al existenței mele s-a epuizat. Aceasta e senzația acum, de epuizare, dar o spun fără tristețe, fără resemnare și fără grandilocvență. Constat doar, tehnic, că acel capitol e gata scris, nu văd ce aș mai putea spune, nu vreau să mă repet. Am încercat tot timpul să nu repet, stilistic, de la o carte la alta, formula, chiar dacă temele se repetă, inevitabil. Cărțile nu trebuie să semene între ele. Într-un anume fel e scrisă Epistole pentru Camelia, cu totul altfel sunt cele despre tata din Biographia litteraria, cu totul altfel e Frânghia înflorită, altceva e Monstrul fericit… Stilistic vorbind, toate cărțile mele sunt diferite.
Reporter: Mircea Cărtărescu spunea că nu asociază scrisul cu emoția, că emoția brută nu are ce căuta în literatură. La tine cum e când scrii? Ai nevoie să te detașezi de evenimente ca să scrii?
Radu Vancu: Sunt, de obicei, complet de acord cu tot ce scrie Mircea Cărtărescu, ba chiar într-un acord atât de total, că mă face uneori suspect în propriii mei ochi.
Reporter: Deci, nu se poate scrie cu acea emoție brută, să o surprinzi atunci când se produce?
Radu Vancu: Tind să cred că nu. Cel puțin, în ceea ce mă privește – nu. Adică de fiecare dată când am încercat să scriu în priză directă, să surprind emoția atunci când se întâmplă, a fost un eșec. Tot acest mit al spontaneității creatoare, non-culturale, conform căruia nu e nevoie să știi prea multă carte pentru a face o poezie vie și intensă, ba chiar dimpotrivă, acest lucru chiar ți-ar dăuna – ei bine, e un mit fals. Nu-i adevărat ce spunea Goethe, poetul nu scrie așa cum privighetoarea cântă. Multă vreme această propoziție a lui Goethe a fost folosită, ca justificare, de către adepții acestei teorii anti-culturale a poeziei, uitând că Goethe însuși era, de fapt, un enorm monument cultural în primul rând, și că el, pentru a face poezia lui extraordinară din Faust sau elegia de la Marienbad, a citit tot ce se scrisese pe lumea aceasta. Spontaneitatea e tot un efect literar. E nevoie de foarte multă muncă pentru a părea spontan. Actorul, de pildă, face repetiții extraordinar de dificile, de tortuoase, de dure, pentru a putea să pară natural și spontan pe scenă. E o muncă enormă pentru a învăța cum să calci asfatul, cum zicea Radu Cosașu despre un actor american și apoi despre Dragoș Bucur. E la fel de greu să ajungă să pară spontană cartea ta. E foarte multă muncă. Dar acest efect de spontaneitate se obține în două feluri. Întâi furând meserie de la alții, apoi lăsând distanța temporală care să-ți confere un efect de perspectivă asupra evenimentelor.
Reporter: Nora Iuga zicea într-un interviu că un poet, ca să-și îmbogățească stilul, trebuie să citească din marea poezie a lumii, nu despre cum se scrie poezie. Mă întreb eu dacă poți deveni poet fără a învăța tehnică literară. Se poate ”învăța” să scrii poezie chiar dacă nu ai un talent cu care te naști?
Radu Vancu: Nu știu exact ce înseamnă talentul în poezie. Unii spun că talentul înseamnă îndemânare stilistică. Am văzut foarte mulți tineri care aveau îndemânare stilistică, care erau copii geniali, dar care după treizeci de ani nu au mai făcut nimic. Și am văzut oameni care nu aveau această îndemânare inițială și care au reușit, uneori, să facă lucruri formidabile. Nicolae Breban, care îmbătrânește urât și face acum lucruri urâte, a spus cândva un lucru cu care tind să fiu de acord. El a spus că talentul înseamnă capacitatea de a-ți face timp pentru scrisul tău. Acest criteriu poate părea prea minimal, prea îngăduitor, dar tind să-i dau dreptate. Dacă nu reușești să-ți faci timp pentru scris înseamnă că literatura, pentru tine, este într-un secundariat față de alte activități, înseamnă că nu ai destul talent. Altfel, sunt sigur că tehnica se învață și sunt, de asemenea, sigur că e nevoie să furi de la maeștri. Mă gândesc la Arthur Rimbaud, care e dat întotdeauna ca exemplu al poetului revoltat, sălbatic, anarhist, catolic în stare sălbatică. Rimbaud, pentru a ajunge la poezia formidabilă pe care o scrie între 17 și 19 ani, poezia revoltei, a citit hectometri de literatură. La unsprezece ani scria poeme perfecte în greaca veche, făcea sonete în latină, era un copil studios, de-o aviditate extraordinară. Pentru a ajunge în acel punct al revoltei, a fost nevoie de o metabolizare a întregii poezii scrise înaintea lui. Capacitatea de a metaboliza poezia scrisă înaintea ta este o condiție necesară, poate nu și suficientă. A metaboliza poezia înseamnă a o face a ta, a o lua din cărți, unde e literă moartă, a o citi, și, dacă organismul tău e cu adevărat viu, fiabil și eficient, a o transforma în țesut organic al ființei tale de poet. Dacă ești capabil de acest lucru, atunci ești poet. Dacă ești capabil să faci din litera moartă a altora țesut organic propriu, atunci ești poet.
Reporter: Spuneai cândva că nu-ți recitești poeziile.
Radu Vancu: Niciodată.
Reporter: De ce?
Radu Vancu: Nu le recitesc după ce ies sub formă de carte. Eu din afară par și chiar sunt un grafoman, dar adevărul e că scriu greu. Mă chinui, șterg, revin, asamblez, fac multă muncă tehnică. Deseori mă consolez, spunând că Thomas Mann avea dreptate atunci când afirma că scriitorul e omul care scrie mai greu decât ceilalți. Pare un paradox, dar Mann explica acolo că scriitorul știe cât de important e cuvântul, are responsabilitate sporită a cuvântului – și atunci îl așterne mai ezitant pe hârtie. Așadar, atunci când scriu, îmi recitesc mereu textele; însă după ce a ieșit cartea și am terminat cu ea, niciodată nu am recitit-o. Mi s-ar părea și stupid să stau să citesc productele proprii, când am în bibliotecă atâtea alte cărți de citit.
Foto: Karina Ciurus
Reporter: Te-am întrebat aceasta, întrucât cărțile tale mi se par niște albume de familie care pot să-ți evoce foarte multe emoții, unele poate indezirabile. Așa îmi explicam eu refuzul tău de a-ți reciti poeziile.
Radu Vancu: S-ar putea să fie un refuz emoțional de a retrăi niște lucruri mult prea intense, să fie o formă de protecție. E și aceasta o explicație. Cred că am vrut la un moment dat să public Frânghia înflorită sub forma unui album de familie. Chiar așa era intitulat în subtitlu – Frânghia înflorită. Album de familie, aș fi vrut cândva să conțină poze din copilărie, cu tata, cu frații și surorile mele, dar ar fi fost prea emoțional, prea kitsch, prea personal.
Reporter: Nu e un risc de a fi atât de sincer și a te dezvălui așa, cu toate aceste întâmplări familiale?
Radu Vancu: Niciunul din biografemele din cărțile mele nu e fals. Sigur că e dificil, dar acesta e un test pe care îl treci ca scriitor. Dacă ești capabil, în primul rând, să le scrii și, apoi, să le faci publice, poate că ai o șansă să fii scriitor. Cu adevărat dificilă a fost lansarea cărții de la Sibiu, când în sală era și mama, pentru că a fost prima lansare la care a fost prezentă și, pentru ea, e mult mai dificil să înțeleagă convenția literaturii. Pentru ea, toate lucrurile pe care le scriu, sunt, pur și simplu, consemnări brute ale unor evenimente pe care ea, sigur, le vede din altă perspectivă. Pentru ea tata nu a fost un soț prea comod. Sinuciderea lui nu are cum să o obiectiveze, cumva, literar. Pentru ea a fost gestul laș, îmi închipui, al unui om care o lasă singură cu cinci copii, într-un context foarte dificil. Nu are cum să aibă sentimente și emoții prea plăcute, prea acomodante față de el. De aceea, este greu. Eu am evitat, pe cât posibil, să dau cărțile mele familiei. De ce să le citească ei!? Dar am constatat că ei le-au citit, au reacționat foarte bine și mi se pare că a funcționat, oarecum, ca o terapie colectivă. A funcționat ca o discuție colectivă între noi, un dialog în tăcere, pe care fiecare l-a purtat și care a clarificat anumite lucruri care, alfel, ar fi rămas nespuse.
Reporter: Viața de familie, pentru mine, include rutine și banalități, dincolo de bucuriile-i specifice. Tu pui în versuri zona domestică. A o reda astfel înseamnă oare a armoniza acel univers, a-l idealiza, a-l face mai frumos?
Radu Vancu: Eu nu am încercat să redau, nici mai frumos, nici mai urât, ceea ce se întâmplă în interiorul unei familii. De fapt, dacă stăm să ne gândim bine, toate faptele despre care scrie literatura se întâmplă în cercurile intimității fiecăruia. Literatura este despre aceste catastrofe ale intimității fiecăruia, încă de la Epopeea lui Ghilgameș, căruia îi moare prietenul cel mai bun și amantul, Enkidu. La fel se întâmplă și în Hamlet, unde este redată intimitatea unei familii în care, de asemenea, se întâmplă niște catastrofe. Eu mă joc, spunând că sunt poet domestic, că poemele mele sunt cantosuri domestice ș.a.m.d. În intimitate, pe lângă catastrofe, există și rutine, rutine ca spălatul vaselor, bătutul covoarelor, care au și ele o anume încărcătură. Gellu Naum, unul dintre poeții minunați de după război, spunea, în convorbirile cu Sanda Roșescu, că atunci când se simte prea sublim, spală vase.
Reporter: Cred că este general valabil…
Radu Vancu: Da, este general valabil și are legătură cu a da de lucru mâinilor, cum spune, cred, Sfântul Antonie cel Mare – un creștin înțelept trebuie să dea de lucru tot timpul mâinilor pentru a nu lăsa demonii să-i surprindă cu garda jos. Sigur că are legătură și cu ceea ce spun și călugării catolici – ora et labora. În intimitate, muncile acestea micuțe pe care le faci dau ocupație mâinilor tale pentru a liniști motorașul din cap, care merge într-una, care zbârnâie, sfârâie, se supraîncălzește, se înroșește. În capul nostru, dacă suntem atenți, e un zgomot continuu, un zgomot imposibil de oprit care, spuneau orientalii, e cel mai mare dușman al unei vieți înțelepte. Orientalii numeau cittavrti acest zgomot, acestă învârtire continuă a motorașului. Atunci când te simți prea sublim, vorba lui Gellu Naum, spălând vase, bătând covoare, dereticând prin casă ș.a.m.d., recurgând adică la rutine, poți nu știu dacă să oprești cu totul motorașul (eu n-am reușit asta), dar cel puțin poți să pornești niște coolere care să-i mai domolească activitatea, să-l mai îmblânzească. Așadar aceste rutine, înțelese și trăite cum trebuie, sunt la fel de importante ca marile gesturi eroice, grandilocvente ale istoriei.
Reporter: Te rescrii ca personalitate cu fiecare carte? Ajungi la anumite revelații după ce închei procesul scrierii unei cărți?
Radu Vancu: La revelații nu am ajuns niciodată. Nici n-aș fi așa de sigur că-s fericiți cei care au revelații în viață – n-am de ce să-mi doresc asta. Cu fiecare carte am înțeles însă mai clar cum stau lucrurile. Dar nu mi-am scris cărțile pentru a înțelege ceva anume. Dacă se întâmplă, atunci acest lucru se întâmplă întotdeauna retroactiv. În felul acesta, adică retroactiv, am înțeles mai bine cum stă treaba (cu tata, cu Sebastian, cu alcoolul ș.a.m.d.). De pildă, atunci când am scris cartea mea despre alcool, Monstrul fericit, nu îmi propusesem să scriu o carte care să mă facă să fiu mai reținut în a consuma cantitățile enorme de alcool pe care le consumam sau care să mă facă să renunț, dar s-a întâmplat ca, în aprilie 2009, să apară cartea și în 13 aprilie 2009 să abandonez complet alcoolul, cel puțin până astăzi. Scriind acele poeme, s-a produs o exorcizare sau, tehnic vorbind, o dezintoxicare.
Reporter: Poate și o purificare, fiindcă pobabil te pregăteai pentru nașterea fiului tău, Sebastian.
Radu Vancu: Exact. Da, a fost, într-adevăr, și un fel de purificare, o încercare de a fi un tată bun pentru fiul meu.
