Am auzit prima dată de muzicianul Götz Teutsch, de la dirijorul Gabriel Bebeşelea, într-o discuţie despre muzică, despre Sibiu, despre festivaluri. Peste câteva zile, avea să primească de la Emil Hurezeanu, Ambasadorul României în Austria, Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Ofiţer, acordat de preşedintele României, în semn de apreciere pentru remarcabila sa activitate artistică şi pentru implicarea sa constantă în proiecte culturale.
La Sibiu, va primi o stea pe Aleea Celebrităţilor în cadrul FITS 2022, iar Primăria Sibiu îi va oferi titlul de Cetăţean de Onoare al Oraşului Sibiu.
Cine este Götz Teutsch?!… un mare iubitor de muzică şi oameni, cu harul povestirii, şi cu mare dragoste pentru Sibiu, locul unde s-a născut şi oraşul care era considerat pentru familia lui „cel mai cel dintre toate”. Spun asta după o discuţie de o oră la telefon, care mi-au trezit fel de fel de emoţii, datorită felului în care povesteşte despre violoncel, despre familia sa, despre bucuria muzicii pe care a simţit-o de mic copil pe propria-i piele, atunci când a auzit pentru prima dată o fanfară.
Götz Teutsch s-a născut la Sibiu, a copilărit în Rupea (Braşov) şi a absolvit Conservatorul din Bucureşti. Şi-a început cariera ca prim-violoncelist al Orchestrei Naţionale Radio din Bucureşti. La 27 de ani, a reuşit să plece din România, iar norocul a făcut ca atunci să se elibereze un post la Filarmonica din Berlin pe care l-a câştigat prin concurs. După doar şase ani, a devenit solo-violoncelistul Filarmonicii din Berlin, timp de 37 de ani. Aşadar, Între anii 1970 – 2006 a fost membru al Orchestrei Filarmonice din Berlin şi solo-violoncelist al acesteia. Acum locuieşte la Salzburg (Austria) şi în Berlin (Germania).
Oana Ciucă: În acest an aţi primit Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Ofiţer din partea Preşedinţiei. Veţi avea o stea pe Aleea Celebrităţilor din Sibiu în cadrul FITS 2022, şi tot în această vară veţi primi Titlul de Cetăţean de Onoare al Sibiului. Ce sentimente v-au trezit toate aceste veşti, care au venit, iată, deodată?
Götz Teutsch: Mă simt copleşit, extrem de recunoscător, dar aceleaşi timp mă simt şi foarte îndatorat. Eu, ce am făcut în viaţa mea, datorez aproape în întregime anilor pe care i-am petrecut în România. Am plecat la 27 de ani din România din cauza faptului că, fiind sas, eu nu am avut voie să părăsesc ţara în niciun fel până atunci. Nu aveam voie să mă duc la niciun fel de concurs, la niciun fel de concert în străinătate. Numai după intervenţii mari mi s-a dat voie să plec în străinătate. Din cauza comunismului am plecat. Atunci, nu mă aşteptam să se mai schimbe şi aşa am ajuns în Germania. Dar toată concepţia mea de viaţă, tot ce am făcut, am învăţat în România. De-asta asta spun mereu, eu sunt în suflet jumătate român. Am trăit prima mea copilărie la Rupea, lângă Braşov şi acolo am stat în principal cu saşi, cu unguri, cu români, cu ţigani, cu tot felul de oameni. Şi am învăţat să am o legătură bună cu toţi. Toată lumea asta din Ardeal, care a pus pecetea pe mine, este ancora care m-a ghidat toată viaţa.
Aş vrea să le spunem cititorilor care este legătura dumneavoastră cu Sibiul, cu familia Teutsch.
Götz Teutsch: Cu Teutsch, da! Eu, în primul rând, m-am născut în Sibiu. Am acelaşi nume cu Episcopul Georg Daniel, străbunicul meu. În camera în care stăteam – aveam o locuinţă foarte, foarte mică la Rupea – era pe peretele principal un tablou mare al Episcopului. Şi, prin acest episcop aveam permanent legătură cu Sibiul. Şi tata e născut în Sibiu, şi fraţii mei sunt născuţi în Sibiu. Din cauză că posibilitatea de a circula, atunci, pe vremea aia, era foarte proastă – când mergeam de la Rupea, la Sibiu, era un drum de cel puţin o jumătate de zi. Dar era cea mai mare bucurie a mea.
Când aţi descoperit pasiunea pentru muzică? Aţi ales violoncelul după mai multe încercări sau s-a potrivit să fie primul intrstrument?
Götz Teutsch: Să vă spun povestea. Tata era doctor, unul nemaipomenit. El niciodată nu cerea bani pacienţilor. Mai ales dacă erau săraci. Şi un om pe care l-a tratat foarte mult timp, i-a dat tatălui în loc de onorariu, un violoncel. Eu, când am văzut violoncelul, am zis din primul moment: asta-i chestia mea. La Rupea era un farmacist care studiase la Viena pian şi farmacie. El mi-a dat primele lecţii de violoncel, aşa cum a ştiut el. Şi eu, fanatic cum eram, toată ziua frecam violoncelul. După aceea am fost la Sighişoara, la liceul în care străbunicul meu a fost director când s-a înfiinţat. Am avut un profesor de muzică ce mi-a spus că nu am ce căuta acolo, că eu o să devin un muzician mare şi şi ar trebui să schimb liceul. După aceea, am dat admitere la Bucureşti şi am studiat acolo, Conservatorul. Dar să ştiti, instrumentul ăsta a fost cel mai bun prieten al meu zeci de ani de zile. Dumnezeu mi-a spus: ăsta-i drumul tău! Şi m-am dus până la capăt.
Cum simţiţi? Muzica vine din interior?
Götz Teutsch: Absolut! Din mine. Eu nu sunt compozitor. Eu spun despre mine că sunt un meseriaş sau am fost un meseriaş foarte bun, dar fără muzică, pentru mine, viaţa este absolut de neconceput. Şi fără violoncel e absolut de neconceput. Chit că eu, acum cinci ani, m-am accidentat la coloană într-o drumeţie la munte şi trei ani de zile nu am putut să îmi mişc mâinile. Primul lucru şi ce m-a făcut sănătos, din nou, e tot violoncelul. Eu am început cu totul de la capăt. Nu puteam să îmi mişc degetele deloc. Dar faptul că am încercat mereu să cânt, să mă apropii de violoncel, asta m-a făcut sănătos. Şi doctorii care m-au operat, fără ei nu aş fi putut, dar fără violoncel nu aş fi sănătos ca acum.
Care sunt reperele după care v-aţi ghidat pe tot acest drum al dumneavoastră, în cariera de muzician?
Götz Teutsch: În primul rând, ce venea din interioar. Eu m-am născut muzician. Asta mi-a fost clar încă din copilărie. Nu ştiam încă ce fel de muzică şi cum, dar ştiam că asta vreau să fac. După aceea, dragostea pentru violoncel parcă a ţâşnit din mine. Şi ani de zile m-am gândit numai, numai la violoncel. Viaţa mea fără violoncel nu se poate. Pe de o parte instrumentul şi pe altă parte viaţa familiei mele din Sibiu, cu care fizic am trăit relativ puţin. Dar tatăl meu vorbea de fiecare dată despre Sibiu, ca despre cea mai strălucitoare stea, era centrul lui de gândire. Şi aşa a rămas în inimile noastre.
O să vă vedem în Festivalul de Teatru, în cadrul unui eveniment?
Götz Teutsch: Da! Pe 3 iulie avem concertuţul acesta al nostru, Mozart de Madame Pompadour.
Şi cântaţi la violoncel.
Götz Teutsch: Cânt la violoncel, da, dar foarte simplu. Pentru că de la accidentul de acum cinci ani, trei ani nu am putut să mişc mâinile. Puteţi să vă închipuiţi? Nu puteam să întorc o cheie într-un lacăt, nu puteam să scriu şi până astăzi îmi vine foarte greu să scriu. Dar, cu foarte multă muncă, am reuşit să cânt iarăşi la violoncel. În fiecare zi cânt, e un fel de auto-terapie pe care o fac, dar concerte mari, cu violoncelul, nu mai pot cânta de atunci. E foarte greu, am şi 81 de ani, din cauza asta totul merge mai încet, nu mai este cum a fost.
Anul acesta, tema festivalului este „Frumuseţe”. V-aş ruga să îmi spuneţi ce înseamnă frumuseţea pentru dumneavoastră.
Götz Teutsch: Frumuseţea, pentru mine, în muzică, este consonanţa după disonanţă. Tot ce e în lumea asta rău se desface şi se face în major, nu în minor. În special, muzica copilului Mozart. Pentru că ce cântăm acolo (n.r. în spectacol) e o muzică a unui copil care are un geniu atât de mare încât reuşeşte să redea tot ce e în sufletul unui om, într-o formă foarte simplă, dar minunată. Este o muzică ce nu se cântă prea des pentru că cică oamenii spun că e prea simplă. Nu au înţeles o parte sau, cred că mai deloc.
Ce gânduri aveţi pentru tinerii muzicieni care acum poate sunt la început de drum, îşi caută calea?
Götz Teutsch: Eu cred că cel mai important în viaţa noastră, a tuturor, este să te asculţi. Să asculţi ce este în tine. Fiecare trebuie să găsească propriul drum. Doar atunci poţi să fii fericit. Şi succesul este o chestie secundară. Este important ce realizezi, dacă ai găsit vocea care îţi spune unde să te duci. Mie mi-a zis: du-te la violoncel şi fă violoncel.
Cum aţi interiorizat tot succesul acesta pe care l-aţi avut în carieră şi întâlnirile cu muzicieni foarte buni?
Götz Teutsch: Cred că am avut un noroc chior. Ca cel care nu vede şi nimereşte în cer. Filarmonica din Berlin este, pentru mine, cea mai fenomenală întrunire a unor muzicieni. Am avut noroc, în aceşti aproape 40 de ani, să întâlnesc cei mai buni interpreţi ai lumii. Faptul că am avut posibilitatea să muncesc, să-mi petrec zilele cu colegii mei în faţa cărora, vă spun sincer, până astăzi îmi scot pălăria, e un noroc extraordinar. Am şi cântat foarte bine, în momentele în care era important să cânt bine. Ştiţi, cântatul la violoncel la nivel foarte mare e ca la un sportiv care are momente mai bune, momente mai dificile. Am avut acest noroc. Dacă am meritat sau nu, asta nu ştiu. Faptul că am căpătat acum aceste recunoştinţe, totdeauna mă gândesc că fără copilăria mea la Rupea, fără experienţa mea cu românii, nu aş fi putut în niciun caz. Aş fi devenit un complet alt om.
Care e numitorul comun între muzicienii foarte buni?
Götz Teutsch: Toţi sunt puţin nebuni, în sensul bun. Sunt puţin aparte. Pentru ei contează cel mai mult muzica. În Rupea, vis-a-vis de noi stătea un ţigan care cânta la nunţi, la înmormântări. Oamenii ăştia cântau toată ziua cu vioara. Ei, cântatul ăsta trebuie să fie în tine. Dacă nu e, să nu cauţi să-ţi faci carieră din muzică. Trebuie să fii puţin altfel. Trebuie să ştii ce vrei şi asta e busola.
*articol publicat în ediția tipărită Capital Cultural nr. 32, ediție specială FITS
