George Constantinescu este actor, managerul și fondatorul Teatrului de Artă din București, regizor câteodată și spectator curios. Am stat de vorbă cu el despre problematicile sectorului independent de teatru, despre evoluția Teatrului Bis și despre inovație. Este actorul care a jucat timp de 25 de ore non-stop spectacolul său PAM-PAM, acum 5 ani. În fiecare an îl puteți vedea la „25 de ore de teatru non-stop”, în cadrul căruia este invitat încă de la prima ediție. Anul acesta spectacolul nu a mai fost jucat în bar, ci la Șura Culturală din Gușterița, în primul capitol al Festivalului „25 de zile de teatru”. Ediția cu numărul 10, după un deceniu de feerie nocturnă de „25 de ore de teatru non-stop”, și-a schimbat formatul pentru a se putea plia pe restricțiile din timpul pandemiei. Astfel, capitolul Umor/Uman a dat startul zilelor de teatru. PAM-PAM!

Ai spus într-un interviu că spectacolul PAM-PAM este „teatru vechi pentru timpuri noi”…

George Constantinescu: Ce simt cu tristețe e că România nu se mai schimbă, că problemele pe care le aveam acum 100 de ani sunt, din păcate, neschimbate. Ne confruntăm cu aceleași probleme, noi ca societate, ca organizare, ca metehne. Noi ca români. Dacă ar fi să corectez ceea ce am zis ar fi: acest spectacol este teatru vechi pentru vremuri pe care le-am dori a fi schimbate, dar care nu se schimbă.

Moare spectacolul dacă se produce schimbarea?

George Constantinescu: Probabil că în perioada de tranziție oamenii nu o să mai privească cu atâta haz spectacolul. Dar la fel cum acum râdem de pasaje utopice din spectacol, într-o perioadă utopică se poate râde de ceea ce a fost distopic cândva.

Ai fondat Teatrul de Artă din București fără niciun fel de fonduri. De unde ai avut curajul de a porni fără nici o susținere?

George Constantinescu: Curaj? La mine nu e curaj, nici măcar nebunie. Din exterior poate părea așa, dar eu îmi doream să am un teatru încă din facultate. Probabil că dacă nu l-aș fi făcut, încă mă luptam pentru asta și acum. Nu văd cum lucrurile s-ar fi putut întâmpla altfel. De ce? Pentru că s-a pierdut, prin sistemul vechi de a face teatru, sistemul de stat, efervescența reală a sectorului. Artistul trebuie să fie stârnit. Dacă este hrănit ca o vită în abator nu are cum să fie productiv.

De ce probleme te-ai lovit în sectorul teatrului, fie el independent sau de stat?

George Constantinescu: Faptul că nu privim în virtutea vremurilor în care trăim, nu privim teatrul ca fenomen social și nu înțelegem importanța lui reală. E o artă și arta trebuie să fie vie și să se adapteze timpului, oglindindu-l. Timpul nu-i un lucru fix, el curge. România a rămas la a organiza lucrurile uitându-se în caietele vechi, nu are curajul să deschidă tableta. Dacă sectorul independent este real util din punct de vedere social și cultural este clar că atunci balanța la nivel financiar și de interes trebuie schimbată. Nu putem să rămânem cu aceleași legi în care teatrele de stat sunt la fel organizate, iar cele independente aproape că nu există.

Și Teatrul de Artă încearcă să inoveze?

George Constantinescu: Cred că a-ți pune ca target să evoluezi este un fals. Trebuie să-ți faci treaba. Inovația, în artă, trebuie să fie rezultatul unei căutări permanente, care este treaba intrinsecă a artistului. În rest intrăm în politici. Noi încercăm să oferim cel mai bun teren pentru orice cultură artistică. Încercăm să dăm libertatea, uneltele și solul cel mai bun artistului în momentul în care vine. El poate să invoveze. În rest, a-ți pune astfel de ținte nu mi se pare că funcționează în teatru. Au fost o grămadă de curente recente experimentale din care teatrul nu a rămas cu lucruri semnificative. Au fost pur și simplu încercări de a schimba fără fond, doar de dragul schimbării. Ea trebuie să vină natural.

Te simți mai degrabă antreprenor, manager de teatru sau actor?

George Constantinescu: Mă consider un observator curios, iar lucrul acesta se vede și în viața mea personală. Nu știu dacă sunt actor, dacă am vreo treabă cu actoria sau cu regia. Cert este că sunt într-o continuă căutare, iar prin asta am intrigat multe persoane din jurul meu.

Cum poate susține comunitatea un teatru independent?

George Constantinescu: Numai la români se zice „prin cumpărarea biletelor”. Am trecut printr-o perioadă destul de lungă de timp în care nu s-a plătit pentru artiști. Lucrurile astea, la 30 de ani după căderea sistemului socialist, nu s-au schimbat în mentalitatea noastră, din păcate. Cumpărarea biletului ar trebui să fie firesc, numai la români trebuie specificat. Are un coleg și un prieten drag de-al meu o replică într-un spectacol: „Oamenii merg la teatru atunci când are taxele plătite, ceva bani puși de-o parte. Și care le e primul gând? Să facă rost de-o invitație”. Deci, ar trebui să fie limpede să cumpărăm bilet. Corect ar fi să spunem că ne sprijiniți prin a veni la noi, la teatrul independent. Cred că societatea ar trebui să se alipească la ceea ce este necesar pentru schimbarea mentalităților, pentru schimbarea legilor în ceea ce privește teatrul, să ajute în caz că o inițiativă independentă este în pericol, să se implice în zona civică pe care teatrul o propune.

Deci teatrul independent, pe lângă componenta artistică, are și o componentă socială…

George Constantinescu: Bineînțeles. Asta e ceea ce are în plus sectorul independent față de cel de stat. De aici și inovația, de aici și modul proaspăt de a se mainfesta teatral. Teatrul independent își demonstrează permanent prospețimea, curiozitatea, altfel nu ar avea cum să trăiască.

Cum s-au schimbat prioritățile teatrelor independente odată cu pandemia?

George Constantinescu: Simplu: animalic. S-a trecut la supraviețuire. Ce să mai inovezi când ești cu cuțitul la gât. S-a trecut la transpirație. Și în continuare statul român este surd la aceste guri (cotizatoare la bugetul de stat) care strigă după un ajutor. Nu avem nicio politică.

Ai participat la Festivalul „25 de ore de teatru non-stop” încă de la prima ediție, din 2010 și ai văzut Teatrul Bis maturizându-se în acești 10 ani. Cum vezi evoluția lor?

George Constantinescu: Evoluția Bis este mică. Este mică pentru că vezi niște picioare puternice, niște atleți, care ar trebui să participe la olimpiada de sărituri, dar ei, în antrenamente, au tavanul jos. Cam așa a trebuit Bis, la fel ca tot sectorul independent românesc, să trăiască anii ăștia: cu un dur tavan deasupra care a limitat puterea creatoare și efervescența reală. Este o luptă colosală pentru orice îndrăzneală independentă să ridice acest tavan, ca să poată să respire mai bine. Lucrul acesta s-a întâmplat și cu Bis. Dincolo de plăcere, trebuie să fii extrem de pasionat și de pasional ca să poți să răzbești. Autoritățile te sprijină la limita la care să nu deranjezi sistemul și întotdeauna când ridici puțin nasul, ți se retează. Iar Bis a reușit să crească prin tavanul acesta, prin stratul de beton.

Cred că Teatrul „Radu Stanca” ar trebui să privească cu mult mai mare dragoste și deschidere acest festival, acest teatru sibian. În București se întâmplă asta de foarte mult timp, inclusiv noi am avut colaboratori două teatre de stat. Cred că ar trebui ca Teatrul Național să lanseze o invitație către teatrul independent, ca acesta să-și joace producțiile în spațiile lor. Noi am primit invitații să jucăm în sălile mari ale teatrelor pe perioada pandemiei, pentru a fi susținuți de frații noștri din teatrul de stat.

Cu ce ai rămas după cele „25 de ore de PAM-PAM non-stop”?

George Constantinescu: Ne speriem de ziduri false în viețișoara asta scurtă a noastră. Uneori poate să fie câștigătoare lupta cu tine, în sensul de neacceptare a unor bariere. Asta duce la depășire.

Mai ai vreun spectacol pe care ai putea să-l joci atât de mult fără să te saturi?

George Constantinescu: Toate. De-aia fac teatru independent, joc numai ce-mi place. Cât? Oricât. Când? Oricând. Unde? Oriunde.

Ce face un actor când nu e pe scenă?

George Constantinescu: Trăiește. Mănâncă o omletă de dimineață. Ca orice om. Ceea ce îl diferențiază totuși de ceilalție că este cel mai bun radiolog al lumii. Un om care caută viața prin teatru trebuie să înțeleagă lumea.   

de Teodora Minea