Pr. Alexandru Ioniță: „Avem mare nevoie de ferestre și de uși la Șura Culturală”

Când ajungi în cartierul Gușterița, n-ai mai zice că ești încă în orașul Sibiu. Și sunt doar câțiva km de centru. E un cartier al contrastelor, cu familii de romi și români stabiliți aici din toate colțurile țării. Cândva aici locuiau doar sași și se dusese vestea acestei comunități închegate. Astăzi, doar în poveștile locuitorilor bătrîni mai auzi de farmecul Gușteriței de altădată. Nici nu mai încape vorbă de spirit de comunitate, pentru că în afară de biserică,  nu există alte spații unde oamenii să  se întâlnească, să schimbe idei despre cartierul lor, despre educație, proiecte comune sau despre orice altceva.

 Mulți nici nu calcă prin Gușterița pentru că i s-a dus vestea că e o zonă rău famată. Sunt multe familii care trăiesc în case improvizate, fără apă curentă și gaz.  De partea cealaltă, veți găsi și oameni care s-au mutat special în Gușterița pentru specificul de sat, cu aer mult mai curat și natura din jur.

De curînd am  aflat că aici, în Gușterița, se construiește o Șură Culturală. Proiectul a fost înscris și la Maratonul Sibiului, are și pagină de internet, iar oamenii din comunitatea activă a Sibiului au început să se adune și să ajute cu ce pot. Ideea a fost a preotului Alexandru Ioniță care de 3 ani slujește la Parohia din Gușterița. De fapt, aceasta este prima sa parohie,  pentru că pînă acum a lucrat  doar în domeniul cercetării în cadrul Centrului de Cercetare Ecumenică Sibiu, serviciu pe care îl are și astăzi, iar în paralel merge la biserica din Gușterița și încearcă să găsească soluții pentru comunitatea de aici.  Șura Culturală este un proiect pe care l-a început singur din anul 2019, iar acum se alătură tot mai mulți oameni inițiativei. Teatrul BIS a susținut aici un spectacol, a fost și Ziua Recoltei și mai urmează și alte evenimente programate în jurul șurii, pentru că acum construcția este la gri, fără ferestre și uși.

Am vorbit cu preotul Alexandru Ioniță despre ce își dorește pentru comunitate din Gușterița. Cu puțin înainte să începem discuția, era bucuros că tocmai primise o tonetă cu înghețată pentru copiii de acolo și mai avea un motiv de bucurie că se strâng ghiozdane cu rechizite pentru copiii nevoiași.

Care a fost prima impresie atunci când ați ajuns în comunitatea din Gușterița?

Pr. Alexandru Ioniță: Două mari aspecte care m-au șocat au fost date de conștientizarea a două lucruri. În primul rând, există mulți romi, foarte săraci – nu au apă curentă, nu au gaz, nu au electricitate. Stau în barăci, lângă fosta fabrică de țiglă. Al doilea aspect ține de faptul că toți românii care stau aici sunt veniți în urma sașilor cândva stabiliți în acest loc. Gușterița a fost un sat de sași. Sașii au plecat în anii ’80 – ’90. Astăzi mai sunt 20 de persoane. Restul îl reprezintă cu aproximație 1.000 de familii de români venite din toate colțurile țării. Intervine astfel problema lipsei capacității de coalizare, fiind persoane diferite, venite din zone diferite.

Primăria din Gușterița nu mai există. O dată cu ea s-a disipat spiritul specific satului, spiritul de comunitate. Numai Biserica a mai rămas. Efortul pe care îl depun acum e de a-i aduna pe oameni, găsind un numitor comun. Pe lângă toate aceste aspecte, ne confruntăm și cu greutatea noastră, cu acea neputință națională de a ne uni în proiecte. Asta e ceea ce am găsit la venirea mea aici. Multe lucuri nu s-au schimbat de atunci.

Cum a apărut acest proiect „Șura Culturală”?

Pr. Alexandru Ioniță: Dorința mea de la bun început a fost să desfășor activități sociale și culturale. Noi avem în curtea Bisericii spațiu mult. Avem aproximativ 5,000 m². În aceeași curte există o școală, așa cum se făceau în Ardeal școlile confensionale românești. Mai este casa parohială și o șură. Am reușit să elimin gardul dintre cele două proprietăți. Am renovat școala din spatele Bisericii și funcționează de anul trecut acolo o grupă de grădiniță. Din această toamnă a început să funcționeze o școală, după 70 de ani după ce au închis-o comuniștii și a stat părăsită. Avem acum o grupă de 14 școlari. E o mare bucurie. O parte din copii sunt din Gușterița, o parte din oraș, din alte cartiere. Se numește ,,Școala Andreiană’’.

Școala odată renovată și pusă în funcțiune, nu mai poate fi un loc de dat în folosință pentru comunitate așa că m-am gândit la șură. I-am și dat acest nume: Șura Culturală. Poate părea străin de conceptul nostru românesc, dar în Germania, unde nu mai există viață de sat în multe dintre regiuni, șurile s-au transformat în spații pentru comunitate. De acolo am preluat modelul.

Oamenii au fost puțin reticenți la început, dar ideea a fost primită bine în cele din urmă. Încet, încet vor avea o și mai mare deschidere față de acest proiect. Au venit și persoane din oraș, cunoscătoare ale acestui gen de activități, persoane care merg la teatru în diverse spații alternative. Munca pe care o depunem aici își are ca scop deschiderea apetitului comunității de aici către astfel de manifestații, sperând ulterior la o creștere a nivelului cultural. Cartierul Gușterița nu e separat numai de râul Cibin, ci și de granițe sociale, care îl despart de orașul Sibiu. Dorința mea este ca familiile să își poată aduce copii la activități precum spectacole de teatru. Încet-încet, sper să putem clădi.

Nu sunt singurul preot din Gușterița. De trei ani de zile, activez aici împreună cu un alt preot. Odată cu extinderea cartierului, mitropolitul nostru ne-a trimis aici pe mine și pe colegul meu Marius Tohan. Eram deja o miniechipă. Cu ocazia noilor proiecte, s-au coalizat și alte persoane în cadrul unei grup care ne-a venit în ajutor.

Care sunt planurile pentru Șura Culturală? Care sunt activitățile la care v-ați gândit pentru viitor?

Pr. Alexandru Ioniță: Șura Culturală nu este gata. Facem ce putem, însă trebuie să vă imaginați o clădire la gri, fără ferestre. Avem destul de multe detalii la zi și finisaje care se pot definitiva prin ajutorul unor firme care ne-au sponsorizat sau ne pot sponsoriza cu acele finisaje. Nu ne putem permite în schimb ferestrele.

Planul ar fi ca Șura să funcționeze după modelul Palatului Copiilor. Ne dorim să avem zilnic o activitate la care să vină copiii însă și o serie de evenimente la care să vină săptămânal. Avem deja și profesori dispuși să vină și să desfășoare diferite activități. De la dans, la karate, la ore de informatică. Sunt oferte generoase și vor fi bine primite. Însă nu le putem pune în aplicare încă. Vor mai  fi organizate și sub forma unor evenimente mai sporadice, în funcție de puterea și de energia echipei coalizate în jurul proiectului. Vom organiza prelegeri și discuții. Aș dori să aduc, de asemenea, oameni din sfera politicii care ar putea preda un curs de cultură civică. Mi-am dat seama,  tocmai ce au fost alegerile,  că locuitorii de aici știu puține lucruri despre cum funcționează instituții precum Consiliul Local ori cel Județean. Ar fi frumos ca tinerii să învețe astfel de lucruri. Orice e bun și frumos e bine primit în acest cartier. Pe lângă cele două feluri de evenimente pe care ne dorim să le organizăm, cele zilnice și cele la care participarea se va desfășura după un orar stabilit, vom organiza și  un atelier de pictură în mansarda Șurii.

Totodată, la parter, o treime din Șură se dorește  proiectată drept spațiu destinat băilor. Tot acolo se va afla și un număr de mașini de spălat. Acum spațiul este gol. Proiectul vizează, de asemenea, oferirea posibilității oamenilor din comunitate, a celor care nu dispun de apă curentă, de a se folosi de aceste băi și de mașinile de spălat. Va fi organizat un orar pe care aceștia îl vor urma. Pe lângă activitățiile culturale, se vor desfășura așadar și activități sociale.

Părinte, câți copii sunt acolo și câte familii numără în total comunitate? Dintre aceste familii, câte sunt nevoiașe?

Pr. Alexandru Ioniță: În toată Gușterița sunt mai mult de 1.000 de familii. Familiile nevoiașe contabilizează cel mult o treime. Centrul orașului Sibiu nu e foarte departe, doar că Gușterița e despărțită de râul Cibin. S-a construit apoi autostrada, care reprezintă o barieră. Există numai un pod de legătură, care trece râul și cumva traversează această graniță naturală. Cartierul Gușterița este însă rău famat în Sibiu din cauza comunității rome. În schimb, de trei ani de zile, observ o schimbare rapidă a dinamicii sociale. Oamenii vin aici în căutarea unui loc unde să se stabilească. E un spațiu mai deschis aici ca întindere și se poziționează totodată aproape de Dealul Gușteriței, care e cel mai înalt punct aflat în vecinătatea Sibiului. Un spațiu verde, despre care m-am bucurat să aflu că a intrat de curând în vizorul politicienilor locului.

Vorbeați și de barierele sociale care au apărut. Cum credeți că o să dispară barierele sociale?

Pr. Alexandru Ioniță: Granițele sociale nu vor dispărea de la sine. Experiența mea de trei ani pe care o am câștigat-o încercând să ajut comunitatea de aici îmi spune că oamenii nu vor putea depăși ușor aceste delimitări. Fără ajutorul nostru, a celor care își pot sufleca mâneca pentru a face ceva, nu se va putea realiza acest fapt. Comunitatea de acolo se află captivă într-o situație din care cu greu se pot desprinde. E nevoie de implicare, din partea noastră, a societății, dar și din partea autorităților. Instituțional, nu mai există de mult acei factori de constrângere prin care, dacă nu aveai un loc de muncă, îți era dată automat o ocupație.

De ce aveți acum concret nevoie? Cum pot oamenii să sprijine acum proiectul?

Pr. Alexandru Ioniță: Am avea mare nevoie de ferestrele pentru Șură. De ferestre și de uși. Există câteva firme care ne-au promis că ne vor ajuta cu unele finisaje, cu centrala, cu gazul, cu anumite detalii ce țin de interior. Costul ferestrelor și ușilor este în schimb ridicat, noi aflându-ne și într-o zonă istorică, lângă cetatea săsească. Trebuie să punem ferestre din lemn. Suma ar ajunge la 12.000 de euro în cazul ferestrelor și ușilor exterioare din  lemn și 7.000 de euro pentru cele din PVC. Sunt costuri pe care nu le putem aduna de unii singuri.

Am adus cu mine, la venirea mea aici, Asociația Dia.Logos pe care o conduc dinainte să devin preot. Acesta a fost marele ajutor, venind în sprijinul asociației cu un număr de persoane de contact și cu sponsorizări. În momentul de față, însă, nu mai dispunem de fonduri și tot ce facem, facem prin sponsorizările pe care le putem atrage.

 Mi-ați spus la începutul discuției noastre că doar de trei ani sunteti preot. Cum s-a realizat trecerea de la munca de cercetare la preoție, care presupune dialogul și interacțiunea constantă cu oamenii și problemele lor?

Pr. Alexandru Ioniță: Am ales să devin preot deoarece am studiat teologia. Încă din liceu am urmat un seminar vocațional, deși am avut și alte atracții. În domeniul artei, spre exemplu. Nu am putut renunța însă la chemare. După facultate, am început munca. Ulterior, mitropolitul nostru, Laurențiu Streza, m-a anunțat că iese la pensie preotul de aici. El știa că există în curtea bisericii o școală și că este nevoie de cineva care să se implice. Un aspect benefic în această situația l-a reprezentat faptul că, înainte de a fi preot, am organizat un cor de copii. Mi-a plăcut să lucrez cu aceștia încă de pe atunci. Ne întâlneam săptămânal, mergem la repetiții, facem excursii. Cunoscând aceste detalii despre mine, mitropolitul m-a invitat să vin și să fiu preot aici.

Și cum se îmbină serviciul de peste zi,  la Institut, cu dupa-amiezele la  Gușterița?

Pr. Alexandru Ioniță: Este greu. Resimt asta. Dar de la Institut îmi iau salariul. Viața mea se va orienta ulterior într-o singură direcție. Îmi va fi foarte greu să le țin pe amândouă. Există o mare discrepanță între conferințe internaționale, volume și articole științifice publicate și după-amiezile petrecute aici, unde întâlnesc oameni săraci și probleme concrete. Până acum am încercat să le îmbin și nu sunt mulțumit deoarece nu pot să le fac bine pe amândouă, așa cum mi-aș dori. Nu am însă acum o soluție, deoarece nu aș putea să trăiesc din veniturile pe care le am ca preot, acestea fiind extrem de mici.

În care dintre cele două părți simțiți chemarea?

Pr. Alexandru Ioniță: Menirea o simt în ambele direcții. Aceasta e marea dificultate, deoarece și în comunitatea din Gușterița am construit lucruri frumoase.

Voi face însă o scurtă comparație. În lumea academică a zilelor noastre se oferă oportunitatea unei conferințe care mă interesează, având loc anul viitor. Trimit acolo o propunere de prezentare a unui referat. Sunt acceptat sau nu. Mă duc acolo și particip. Dezbat și discut cu specialiștii prezenți propunerea mea. Apoi, mai durează cel puțin un an sau doi până articolul acela apare propriu-zis în revista de specialitate sau în volumul conferinței, munca depusă fiind una pe termen lung, de fiecare dată însoțită de premeditare și de multă așteptare. Am parte, de-o seamă și de foarte mari împliniri. Intri în profunzimile lucrurilor și  poți să te întâlnești cu toate persoanele interesate de subiectul respectiv din întreaga lume. Îmi place ce fac la Insitutut. Aici lucrez de 8 ani.

Aici, în Gușterița, în schimb, este vorba de concret și de partea socială, de oameni care bat la ușă. Oameni care în toată perioada aceasta a pandemiei nu au putut munci, oameni fără contracte, dați afară din firma în momentul în care au întâmpinat dificultăți cu plata unor facturi. Au nevoie de mâncare. Nu se descurcă. Aici e cu totul alt ritm. Este totul instant.  Este vorba până la urma despre diferența dintre lumea ideilor și lumea faptelor.

Iar acum mă gândesc că ne trebuie neapărat ferestrele pentru șură, ca să putem continua proiectul. Pentru cei care vor să ni se alăture să ajutăm comunitatea din Gușterița, ne găsiți pe facebook (aici) dar avem și un site.

autor: Oana Ciucă, editor: Alexandra Bene

foto cover: Alina Belașcu