Lungmetrajul „Anul Nou care n-a fost”, în regia lui Bogdan Mureșanu, după un scenariu propriu, original, a strâns deja un palmares impresionant, de 15 premii și peste 30 de participări la festivaluri internaționale de film. A avut premiera mondială la Festival Internaţional de Film de la Veneţia 2024, unde a obținut premiul pentru Cel mai bun film al secțiunii Orizzonti, Premiul FIPRESCI pentru Cel mai bun film, oferit de juriul Federației Internaționale a Criticilor de Film și Premiul Bisato dʼOro 2024 pentru Cel mai bun scenariu.
A fost de asemenea recompensat cu Marele Premiu/ Golden Pyramid pentru cel mai bun film la Cairo International Film Festival, Premiul New Voices New Visions, la Palm Springs International Film Festival (SUA) și Marele Premiu al Juriului la ediția cu numărul 42 a Festival du Premier Film d’Annonay (Franța), pentru a meționa doar câteva dintre distincțiile primite de când a fost lansat.
Bogdan Mureșanu a început să scrie literatură publicând în 2008 volumul de proză scurtă Erata, apoi scenarii de film (Torța umană a fost desemnat cel mai bun scurtmetraj la competiția de scenarii a TIFF, iar animația Opinci, după textul său, a fost premiată internațional), făcând trecerea spre regie cu scurtmertajul Tuns, ras și frezat (Premiul Publicului pentru Cel mai bun scurtmetraj la Anonimul IFF 2013). Al doilea său scurtmertaj, Cadoul de Crăciun (2018) a avut un circuit festivalier impresionant, câştigând peste 50 de trofee în festivaluri din întrega lume și ajungând chiar pe lista scurtă de zece scurtmetraje intrate în cursa pentru o nominalizare la Premiile Oscar.
Anda Ionaș: În filmul tău, „Anul Nou care n-a fostˮ ficțiunea și realitatea sunt în echilibru, Bogdan. Din perspectiva evenimentului istoric, cele patru povești care se întretaie parcă devin atât de realiste încât ai putea să le vezi ca pe un document. Pe de altă parte, prin prisma faptului că este totuși un film de ficțiune, la un moment dat parcă și Revoluția Română capătă o notă ficțională. Cum ai văzut tu cele două aspecte ale filmului? Cum le-ai gândit?
Bogdan Mureșanu: Să nu uităm că totuși: ficțiunea este cea care dă sens unui haos din realitate. Există și „un adevăr al minciunii“, cum zicea Mario Vargas Llosa. Există acest adevăr al ficțiunilor care ne ajută să înțelegem mult mai bine, să pricepem o situație care poate era de neînțeles, sau poate a fost traumatizantă, cum sunt convins că a fost, de fapt, toată perioada comunismului, să ne scufundăm mai ușor, culmea, în timpul de atunci, păstrând o oarecare distanță.
Așa că, da, cred că e momentul, acum, la 35 de ani, să avem «equal amount of respect and disregard for the past», ca să citez o cronică din afară. Într-adevăr, am respectat o grămadă de lucruri, din tot felul de arhive, doar că forma este una de farsă istorică, de mockumentary, poftim!, și asta poate induce în eroare.
Într-adevăr, este totul ficționalizat, spus foarte scripted, cum se zice în engleză. Unele lucruri sunt foarte bine înșurubate în scenariu, un pic cam forțate chiar, că de-aia e farsă istorică, adică sunt „puse cu mâna“, cum spunea cineva cu reproș. Dar asta înseamnă că nu înțelege specia. Ei bine, cred că la 35 de ani era momentul pentru asta. Ce mă surprinde pe mine este că foarte puțini în România au înțeles ce fel de film este și pare că e mai curând tratat într-o cheie emoțională.
Taberele sunt împărțite. Unii spun că filmul e prost pentru că n-a fost așa, sau filmul e prost oricum. Ceilalți spun că filmul este extraordinar de bun și exact așa au stat lucrurile. Dar aici cred că ambele abordări sunt greșite, pentru că nu se poate spune nici că lucrurile au stat așa, nici că nu au stat așa, pentru că vorbim despre o farsă istorică, adică acel tip de construcție superelaborată din punct de vedere scenaristic, încât să pice toate accentele unde trebuie, să fie puse cu mâna, să fie forțate, în același timp folosind foarte multe materiale de arhivă.
De pildă finalul e o trecere în revistă a mai multor zile, adică de când începe revoluția în film, de acolo se și acumulează multe date istorice care aparțin în realitate de cel puțin două-trei zile, din 21 până pe 25 decembrie 1989.
Nota comică, chiar parodică, de farsă istorică, cum ai spus, o completează pe cea tragică. Doar un exemplu este secvența în care personajul interpretat de Adrian Văncică, aruncă cu petarde la miting, ceea ce stârnește o răzmeriță, transformată ulterior în revoluție. De ce ai optat pentru o formulă care îmbina elementul tragic cu cel comic?, ceea ce este dificil, mai ales pe un subiect emoțional, ca acesta.
Bogdan Mureșanu: Mă bucură foarte mult această întrebare. E o problemă cu subiectele tabu, față de care ai foarte multă reverență. De fapt ajung să nu mai intereseze și să nu mai fie aprofundate, să nu mai existe un dialog cu ele. Noi nici măcar nu știm ce s-a petrecut la Revoluție, dacă au fost petarde sau nu… Istoria comunismului nu a fost nici măcar predată în școli.
Se pare că abia de la anul va intra in programele școlare, ca să înțelegi cât este de gravă situația. Nu s-a iscat cu adevărat o dezbatere, și poate că asta este menirea acestui film, care, culmea, este într-adevăr într-o cheie parodică uneori, dar adeseori într-o cheie realistă, în privința atmosferei și a stărilor personajelor.
Da, cred că asta intrigă și bagă în ceață pe mulți…
Bogdan Mureșanu: După cum văd, e un noroc, pentru că este un film care a ajuns să fie dezbătut. Aproape că fiecare în România se simte dator să-și dea cu părerea. Cred că este un lucru bun, pentru că nu este un film despre pisicile mele, ci este un film despre Revoluția Română. Asta ar trebui să ne privească pe toți. Este într-adevăr un pic caraghios că un film într-o cheie ușor comică reușește să pună lucrurile în mod serios pe masă. Poate că așa trebuie să stea lucrurile cu lipsa asta de reverență, care de fapt învie un subiect.
Te-ai gândit că în felul acesta o să obții un fin echilibru între filmul de artă și filmul pentru public, sau de ce ai ales să îmbini genurile?
Bogdan Mureșanu: M-am gândit că o să fie așa, sigur, dar nu am știut măsura în care se va întâmpla. Adică mi-am închipuit că de pildă cineva, mai ales cineaștii, nu cinefii, (și la cineaști nu trec criticii de film, să ne înțelegem, ci pe cei care fac filme) vor ști cât de greu este să faci un astfel de film. Și, da, într-adevăr, a luat deja 15 premii, și nu în orice festival.
A luat niște premii imense. Uneori pare un vis… Și de multe ori în jurile astea au fost niște mari regizori, mari cineaști. În cel de la Cairo, de exemplu, era Danis Tanovic, care a luat un oscar pentru „No Man’s Land“. Ei, să-l auzi pe el, vorbind despre film și motivând alegerea, spunând că a fost cel mai bun film al Festivalului de la Cairo! asta este suficient cât să mă facă să rezist oricărui atac de la cineva care poate are dreptate sau nu, dar depinde de cât de mult vitriol are în penița aia.
Nu am știut, îți dai seama că nu am știut că se va întâmpla așa. Mi-am propus să fie așa. Mi-am dat seama în vreme ce îl scriam și de pericolele care pândesc într-un astfel de film. Mi-am dat seama că se joacă cu niște genuri și că e greu încadrabil, drept urmare ar putea fi desconsiderat, dar nu mi-am închipuit nicio secundă că va deveni un fenomen care va împărți societatea în două, ca să-l citez pe Vasile Ernu.
Deci nu ai gândit nota comică, ca fiind mai accesibilă publicului larg, ca o formă de deschidere spre acesta…
Bogdan Mureșanu: Am gândit în vreme ce-l făceam că ar putea să fie un bun film de festival, dar și un bun film de public, dar nu am știut în ce măsură se va întâmpla asta. Am văzut ce s-a întâmplat cu „Cadoul de Crăciun“. Era cumva o formulă pe care o știam.
Pe de altă parte, trebuie să recunosc că mi se și potrivește mie, ca fel de a fi, umorul ăsta negru. Mi se pare că e un fel tare drăgostos de a te apropia, mai lipsit de respect față de un subiect, dar pe de altă parte plin de curiozitate și grijă de a-l păstra viu. Pentru mine este foarte importantă Revoluția Română.
Ar zice unii: „Da, dar atunci cum de o demistifici? Și eu spun: „Da, dar este vie, este în mintea mea starea de atunci, am pus-o în film, chiar dacă în rest m-am jucat cu niște lucruri.“ Până la urmă jocul este mult mai bun decât tăcerea, pentru că a pus pe masă acest subiect.
Poate că de data asta chiar ar trebui să avansăm și cu celelalte, pentru că mai sunt alte subiecte. Ne facem ca și când n-ar exista. Unele sunt din trecut, altele din prezent. Din trecutul recent sunt mineriadele, despre care nu mai suflă nimeni un cuvânt, deși s-au întâmplat și acolo atrocități.
Ce moștenire crezi că ne-a lăsat comunismul, care încă se păstrează la 35 de ani de la căderea sa?
Bogdan Mureșanu: Uite, n-am zis-o eu, ca să nu pară că zic eu asta, dar e un mare istoric româno- britanic, Dennis Deletant, care în cursul unor conferințe la Londra, la care a participat și dumnealui și eu, a spus că Revoluția Română este o „refoluțieˮ, în sensul în care a fost o revoluție, dar deturnată apoi rapid de unii mai pricepuți din eșalonul II din serviciile de securitate, care erau numeroase, și tot aparatul de partid.
Ei bine, asta este o moștenire. La 35 de ani noi avem în continuare tipul ăsta de secretomanie, de a nu discuta despre asta. Sau dacă discutăm, o facem în mod polarizat, nu există nuanțe. Și asta i se întâmplă și acestui film și ni se întâmplă nouă, ca societate. Se ascut topoarele și într-o parte și în alta, și ce tabără are mai multe topoare, aia învinge. Lipsesc argumentele care tot timpul sunt nuanțate, polemica, care, iarși, presupune că tu nu știi, nu ești proprietarul adevărului, ci că poate să te ajute inamicul tău, oponentul tău, să afli care-i adevărul, prin acea maieutică a grecilor.
Adevărul are și el nuanțe, grade de adevăr. Nu este polarizat, așa: unii îl au, alții nu îl au. Tipul ăsta de manipulare se potrivește perfect cu ce s-a întâmplat în comunism. Văd că ne lăsăm și acum manipulăți și într-o tabără, într-alta, cu foarte puține informații. Asta e moștenirea groaznică a comunismului și credeam că în 35 de ani s-a dus, dar probabil că e agravată de toată povestea asta cu social media care și ea funcționează la fel, cu un buton de like și altul de dislike. Și nuanțele dispar.
Dar cum vezi nostalgia pe care mulți o au cu privire la comunism?
Bogdan Mureșanu: Nu mai înțeleg nici eu nimic. Nu-mi dau seama cum de s-a ajuns aici, cum poate cineva regreta acele vremuri. Eu în filmul ăsta am fost destul de blând. Dacă e să accept o critică adusă filmului, să o îmbrățișez de-a dreptul, este asta. Da, este destul de blând filmul. El nu intră în amănunte horror, cum au fost, de-a dreptul. Rămâne totuși la o suprafață care să fie plăcută publicului și cu care să intri în dezbatere. Nu este un film atroce.
Dar comunismul a fost atroce. Asta este o diferență. Cel mult filmul rezumă atmosfera de paranoia și de frică, imposibilitatea de a continua într-un regim care te supune tot timpul unui fel de bombardament și control atât de irațional! Asta nu pot să înțeleg și cred că vine din ignorarea acestui subiect.
Până la urmă, n-ai cum să-i blamezi pe oameni din moment ce: 1. Ei n-au acces la filme, nu sunt suficiente ecrane în România; 2. nu sunt suficiente librării să organizezi dezbateri; 3. în programa școlară nu a fost studiat comunismul cu cifre și date, în așa fel încât să se potolească cei care nu știu, iar ceilalți care au uitat, poate să-și aducă aminte.
Mă gândesc că tinerii care n-au trăit și au avut foarte puțin acces la informație privesc Revoluția ca pe o poveste, aproape ca pe un eveniment ficțional…
Bogdan Mureșanu: Filmul a fost pe box office, a rulat șase săptămâni în România, a performat din punctul ăsta de vedere pe câte ecrane sunt în România. Pe Netflix a debutat ca numărul 1, și acolo ai o listă uriașă de filme. Deci există un interes. Eu cred că filmul are și o valoare terapeutică. Din câte înțeleg cei care au trăit se identifică cu un tip de stare și un soi de eliberare pe care o oferă filmul.
Probabil generației tinere nici n-ai cum să îi ceri altceva decât să se uite ca la un soi de documentar, mockumentary, sau ca la o poveste, cum spui tu, pentru că dacă ei n-au trăit, ar fi forțat să le ceri să se identifice cu ceva la care nu au avut acces în mod direct, ci doar mediat.
Dar cum au decurs în general discuțiile despre film în afară, care erau subiectele de care erau interesați străinii, fiind vorba despre un eveniment istoric petrecut acum 35 de ani în România?
Bogdan Mureșanu: Noi avem impresia că este un subiect local și că este insuficient cunoscut sau, cum ai spus tu, un subiect românesc. Adevărul este că a fost un subiect european, un subiect extrem de important, pentru că în ’89 nu a căzut comunismul doar în România, ci începând cu Polonia au căzut rând pe rând toate regimurile comuniste în Europa. Era o așteptare și în România, iar cei din afară aveau acces la informații mult mai rapid și într-o manieră mult mai sigură decât aveam noi în România, unde abia șopteam niște informații.
În vreme ce acolo, când s-a aflat de Timișoara, s-a răspândit rapid vestea și toți stăteau și sorbeau orice fel de impresie a oricărui jurnalist străin sau a oricărui român transfug care mai dădea câte o informație. Plus, acolo era o mass-media funcțională. Aici nu era nimic. Era totul controlat. Așa că momentul de prăbușire al comunismului din România a fost afară extrem de bine receptat și preluat într-un imaginar colectiv european, aș zice. Și la noi a fost documentat de câțiva oameni care aveau acces la camere de filmat: jurnalisti străini sau câțiva cameramani mai curajoși, dar cam atât.
Noi am trăit o ieșire dintr-o traumă, era un „enthusiasm“, aproape în sensul etimologic grecesc, o „îndumnezeire“ dintr-o dată. Un miracol s-a petrecut. Sigur, în ianuarie ʼ90 a început rațiunea să îi trezească pe unii și eu știu persoane care au zis când l-au văzut pe Iliescu la televizor : „E greșit, e greșit! Au preluat puterea!“. În fine…
Din călătoriile mele pot să spun că acest moment este foarte bine cunoscut. Am găsit oameni în toate țările, mai ales în Europa, care știau amănuntele astea bine de tot. Sigur, când te duci pe un alt continent trebuie să dai niște explicații. Oamenii acolo se apropie de film în funcție de datele prezentului lor, cum ar fi în India, unde este acum o ușoară cocheterie cu un regim dictatorial, condus de premierul Modi, prieten cu Putin, sau cum ar fi, să zicem, în Ucraina, care, deși teoretic este în Europa, practic a stat prea mult în Uniunea Sovietică, încât lucrurile să nu fie alterate acolo de apartența la un imperiu, până la urmă, de care acum vrea să se despartă, e adevărat, iată cu ce efort!
Am înțeles. Deci filmul a fost bine primit, nu numai de către criticii și cineaștii din afară, ci și de publicul larg…
Bogdan Mureșanu: Da. Tot timpul rulează cu casa plină, a luat premiul liceenilor într-un festival din Franța, de la Arras. A fost uimire pentru mine. În Italia este un hit absolut, nu numai pentru prezența la Veneția, fiindcă, evident și asta contează în Italia, dar cred eu că experiența lor cu dictatura fascistă îi ajută într-un fel să vadă lucrurile mai repede. Extremele astea, fascismul, comunismul și național-socialismul se apropie atât de tare încât ajung să se comporte identic.
Pentru că acolo e vorba despre cum, până la urmă, toate sfârșesc într-un oligopol. Un dictator cu o clică, care poate să fie numeroasă, cum era la noi, controlează o populație înfometată, înfricoșată și lipsită de orice fel de puteri și libertăți, inclusiv de cea asupra propriului corp sau de mișcare, de a se duce într-o altă țară. Nu mai contează că e comunism sau nazism sau fascism. Experiențele sunt aceleași.
Și acum, la 35 de ani, cum vezi România prin prisma ceea ce a trăit și cum înțelege să trăiască astăzi democrația?
Bogdan Mureșanu: Păi m-a luat prin surprindere toată povestea asta cu alegerile. Adică eu cred că s-a schimbat teribil România. Sigur, ai și cazuri în care e greu să trăiești în țara asta. Sigur, sunt o grămadă de sate care trăiesc în Evul Mediu, știu. Pe de altă parte, nici nu poți să compari iadul de atunci cu ce se întâmplă acum în România. Dar un lucru este într-adevăr aproape nesuferit de neschimbat. Este toată povestea asta cu serviciile secrete…
E suficient să fie doar o lumină neagră asupra cunoașterii noastre și dintr-o dată se declansează un întreg mecanism paranoic, în care iar ne-am scufundat. Încrederea în instituții este zero și ne rămâne mereu aceeași armă: de a face bășcălie de tot. Înțeleg că e terapeutic, ca înjurătura în trafic, dar totuși cred că instituțiile din România ar trebui cumva să restabilească nu numai încrederea cetățanului, dar și un soi de pact social, că așa funcționează orice stat.
Și din punctul ăsta de vedere România pare scindată. În urmă cu 35 de ani, nici vorbă de această scindare, în sensul că aproape toată lumea îl ura pe Ceaușescu sau ce reprezenta el. Voiau să se desprindă. Că de asta și securitatea s-a grăbit să-l execute în ziua de Crăciun. Voiau să scape toți de acest cadavru al istoriei. Dar ce trăim noi acum, polarizarea asta, scindarea, este ceva nou. Pe de altă parte, ce nu este nou, este, cum spuneam, sentimentul de incertitudine, de lipsa de repere. Pare dintr-o dată totul foarte arbitrar. Și asta nu cred că e bine deloc.
Jonglăm cu tot felul de necunoscute și asta nu face decât să întărească ceea ce e de mult prezent în societatea românească: o neîncredere în instituțiile statului. Acum, mai mult ca oricând, ar trebui făcut ceva pentru a restabili încrederea. E nevoie de timp, cu siguranță, ca să te pronunți în anumite aspecte, dar gândește-te că vorbim despre Revoluția Română. S-a întâmplat acum 35 de ani.
Nici acum nu sunt lucrurile clare. Cum de s-a întâmplat? A fost sau n-a fost? A fost „refoluție“, cum spune Dennis Deletant?, care totuși este un istoric, și știe mult mai bine decât noi, fiindcă are acces la arhive. Apoi, dacă vorbim despre mineriade este o oroare, o nenorocire, este ceva sinistru ce s-a întâmplat.
Toate evenimentele astea trebuie să fie luminate. Planând aceste suspiciuni mereu, ce se întâmplă acum agravează distanța între cetățean și statul român. Cu atât mai mult cu cât există și proximitatea cu un război.
Pare că în timp oamenii uită și tind să cozmetizeze trecutul.
Bogdan Mureșanu: Trebuie să recunosc că m-a surprins dintr-o dată abundența asta de imagini nostalgice, mai ales în luna decembrie, când au o altă semnificație. Înseamnă că noi trebuie să facem tot ce putem să combatem această uitare care este îngrozitoare.
Și poate această manipulare, pentru că eu cred că este și manipulare în spate…
Bogdan Mureșanu: Asta cred și eu, da. Pe de altă parte, manipularea este favorizată și de o clasă politică absolut inexcuzabil idioată. Înțeleg o furie împotriva unui stat român care este pur și simplu la limita tragi-comicului. Pe de altă parte, statul suntem noi toți.
