Niciodată nu cred că m-am gândit, copil ori tânăr fiind, la sensul descoperirii de sine. Libert al jocului de cartier, un soi de tarabostes între copiii cărora le plăcea lectura, nu aveam nevoie de un sine ce merita descoperit. M-am sprijinit de taina cunoașterii lumii din jur. Cu palmele lipite de pereții fierbinți ai realității roșii a vremii de atunci. Școala și apoi liceul nu te antrenau pentru sine. Doar dacă sinele devenea modul tău de a te prezenta dinaintea comunității. Era simplu, veți zice. Deloc. Nu puteai fura pepeni din grămada ce străjuia piața. Te pârau la părinți și era mai urât decât dacă te lua sectoristul. Ai fi chiulit, mai ales în primele zile de vară. Între blocuri petecele de iarbă nu erau interzise prin asfalt. Jucam miuța pe latul drumurilor din jurul blocului. Cum astăzi nu s-ar mai putea. Avem mai multe mașini decât fâșii de asfalt. Sufocați de plictiseală nu avem cum fi. Totul era nou. De la aprinsul florilor de salcâm pe care le vânam pentru dulceața lor la caisele așezate la copt pe ramurile singurului cais din cartier- pe care-l sorbeam din ochi și din care primeam fructe ca anafura clorofilei întrupate, totul era pentru noi. Cum se te preocupe cunoașterea de sine într-un univers aproape concentraționar? Cu ticuri ideologice deja cultivate? Cu bancuri șoptite pe la colțuri de bloc care făceau să se audă râsul nostru până dincolo de linia ferată de unde ne luam caramelele aruncate de străini din trenul Mitropa? Nu. Nu cred că eram în căutare de sine ci doar preocupați să fie lumină în inima noastră de copii.
Apoi au început preocupările personale, rupte oarecum de zbaterea vecinilor ori colegilor de școală. Creșteam. Fiecare cu gustul lui. Cu ochii lui legați de cornișa cerului. Trecuse vremea de când îngropam păsările moarte în grădina din fața blocului. Un cimitir de zboruri. Am fost lăsați să vedem prima înmormântare. Între blocuri. Cu sicriul așezat, obscen aș zice azi, peste masa de ping pong unde zdrobeam vântul cu orele. Un sicriu ieftin, dat cu bronz argintiu îmi necruță și azi amintirile. Nu-l știam. Era de la blocurile noi. Noi, cei de la blocurile vechi, aveam propria castă. Doar pentru vreo bătaie strașnică ne prezentam în interlandul dintre blocuri. Acum ne uitam uimiți. N-am în memorie din slujbă decât valul de tămâie ridicat în căldura zilei. Cântecul pe nas al preotului. Gura iască de sete. Apoi gustul de colac care mi-a adus aminte, ani de zile, de o curea de ceas. Așa avea gustul. Un gust de cocleală, de ploaie ratată. Un soi de surprindere. Apoi zile întregi am încercat să descopăr familia mortului. Târziu am văzut negrul văduvei. Toți copiii ne făcuserăm rost de o panglică neagră și o purtam la rever, pe trening, ba chiar pe marginea cusăturii tricoului. Ne întrebau toți dacă a murit unul dintre colegii noștri. Noi credem că vecinul acela așezat în lemnele date cu bronz era unul de-al nostru. Apoi am auzit o cucuvea ascunsă între ramurile castanilor. Și a murit nenea Ion, cel care mă crescuse un an, la vreme de prânz, pe când mama ori tata se întorceau de la servici ca să înlocuiască la pupitrul de comandă al siguranței mele pe tata ori mama. Lucrau în schimb invers. Ca să nu port cheie la gât. Nu de mine le era. În mine aveau încredere. În oamenii răi nu. Nenea Ion era teribil de deștept. Chiar dacă, ziceau unii, nu avea școală multă. Avea cărți cu litere, fără poze. Îmi citea din ele și el a fost primul care a descoperit că pot citi eu însumi. Avea și cărți cu poze. Doar că mi le arăta pe furiș. Avea cărți care pe prima pagină nu aveau pe tovarășul Nicolae Ceaușescu ci pe un tânăr frumos ca un prinț. Era Prinț. Ba chiar Rege mi-a zis. Când a murit m-au lăsat să văd unde îl pun în groapă, să nu mă sperii că ar veni pe la mine. Îl știam om bun și nu mă temeam. Am scris prima scrisoare din viața mea pentru nenea Ion. Îmi era dor și mâzgălisem pe hârtie cuvinte în limba mea. Chiar nu aveau importanță celelalte litere. Și ani buni i-am povestit ce fac. Mergând spre cimitirul din Șchei. Începeam să-mi descopăr sinele. Un sine crescut în pacea străzii.
Cred că modul acesta de a ne crește împreună cu părinții noștri făceau din vecini un soi de a doua familie. Scări și apartamente ce adunau oameni obosiți și triști, veseli și guralivi uneori. Copiii lor erau ca frații noștri și rar apucam să ne ciocnim interesele. Când am început să citesc mi s-a părut ceva strașnic. Mă sprijineam pe cotorul cărții ca pe o osie de cer. Trăiam personajele cu emoție și îmbrăcam pe rând hainele lor, gesturile, gândurile. Mama a descoperit că rescriu poveștile din carte. Tata râdea pe înfundate de zdroaba mea de a mă purta spre școală cu săbii și scut ori cu pistoale de lemn ascunse în buzunarul hainei de școală. Soră-mea privea cuminte la nebuniile mele. Râdea încurajator când erau adevărate. Când ne tăiau curentul era lumea noastră. Din colțul cel mai ascuns al casei ieșeau lanternele. Da. Un soi de arme de laser înainte de a ști de laser ori de Războiul Stelelor. Izbucneau căutări, intervenții armate. Nu eram nici unul neamț și nici rus nu ne dădeam a fi. Eram armata română și mulți dintre colegii de la bloc intrați în licee militare acolo și-au făcut prima instrucție. Atunci am descoperit partea din sine care se cheamă vocație. Și am așteptat să văd cum crește. Ca o bubă, ca un cataclism de iubire.
Priveam cum vine toamna stând ascunși sub intrările de scară. Care nu aveau interfon ori cod. Dar mereu sta la parter o arbitră a timpului nostru. O ghionoaie pe care pururea o deranja ceva. Ne certa un timp, apoi venea cu prăjituri ori ne da apă după câte un meci mai tare. Nu fumam nici unul. Nici nu înjuram că ne crăpa obrazul de rușine. Nu făceam chestii cool dar asta nu înseamnă, nicidecum, că nu ne simțeam bine. Un bine care ne făcea să dormim liniștiți. Un bine care nu era tulburat nici de examene nici de forțări ale firii noastre copilărești. Ieșeai din starea asta, ca băiat, plecând la armată. Pe fete doar nunta le desprindea dintre noi. Cred, personal, că nu aveam nici o ambiție pe termen lung, de aceea toți eram vii. Pluteam în lumile noastre absurde și perfecte deopotrivă precum plutește ploaia în miezul soarelui. Diminețile erau seci. Până când vreo minge se făcea auzită plesnind caldarâmul. Ca o toacă. Ca o ploaie de toamnă. Când venea iarna mai întâi ne săturam de tras aer în piept. Jucam hokey cu fervoarea oricărui sport ce-l furam de pe la televiziune. Căutam mereu să fim aceeași echipă. Așa am descoperit sensul comuniunii. Al mișcării în grup.
Poate părea ciudat dar până târziu, la facultate, n-am citit nimic despre educație socială, construcție comunitară ori democrație. Trăisem din plin din toate acestea prin simplu fapt că undeva, pe când aveam cinci ani, ai mei se mutaseră de la subsolul unei case, din chirie, la bloc. La Stat- cum se zicea. Târziu, pe când aveam 14 ani, tata a descoperit pe cărămizile sufrageriei poansonul bunicului de maistor în construcții. Un tată ce-l pierduse pe când avea cinci ani. A fost momentul când am învățat să dau jos tencuielile să caut sub ele sensul adevărat. Poansonul ce marchează strășnicia unui spațiu.
Scriu gândurile acestea pentru că nu cred că există cursuri reale pentru descoperirea de sine. Există zilele vieții noastre asemeni unor examene permanente. Există oameni asemeni unor forjori în înălțimile așteptărilor noastre. Dacă lumea de astăzi e plină de depresii și ratări, unele, vai, închipuite, vine din faptul că nu ne mai trăim viețile ci căutăm să facem totul ca la carte. Când aud de câte o contracție culturală numită curs de… sau de… sau de…mi-aduc aminte că se vede că ne-au murit vecinii. Ne-au strepezit scările de bloc și ne angoasăm la claxonul trotinetelor. Ne deranjăm cumplit de preabinele în care ne trăim așteptările.
Când am descoperit că Dumnezeu Este mi s-a făcut lumină peste toate aceste trăiri. Și am descoperit nemurirea ca valoare a sufletului. Căutarea sinelui de fapt este căutare de sine în lucirea de Înviere a existenței lui Dumnezeu. Restul sunt exerciții…
autor: Pr. Constantin Necula, ilustrație: Diana Blaga
articol apărut în Capital Cultural nr. 18
