O afirmație hâtră descrie cu destulă exactitate fenomenului amorsat de spectacolul sibian: Mi-aș vinde sufletul să revăd Faustul lui Purcărete. Am citit-o într-o postare recentă pe facebook alături de câteva fotografii ce semnala în luna iulie aniversarea a zece ani de la succesul internațional al spectacolului Faust de Silviu Purcărete la Festivalul de la Edinburgh. Atunci, Ofelia Popii primea premiul Herald Angel pentru rolul Mefisto și tot atunci presa engleză ovaționa acest spectacol emblematic al Teatrului Național Radu Stanca din Sibiu (TNRS), realizat de o trupă strălucitoare, cu un neliniștitor Ilie Gheorghe în rolul titular. Din septembrie 2007, de la premieră până astăzi spectacolul se joacă neîntrerupt, deși a trecut prin câteva schimbări de distribuție și prin momente dificile, retragerea actorului Ilie Gheorghe și remodelarea personajului în interpretarea actorului Miklós Bács, urmată de regretata dispariție și despărțirea de Ilie Gheorghe în 2018. Faust nu e doar un spectacol relevant pentru teatrul românesc și pentru publicul său. A devenit în 12 ani un obiectiv cultural în Sibiului turistic. Mai mult, spectacolul a depășit fizic zidurile teatrului, pentru el a fost reconvertită o hală industrială în spațiu de joc, pentru el s-a construit ulterior Fabrica de cultură, un ansamblu cu două săli intrate în circuitul TNRS și al Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS).
Pentru Teatrul sibian, Silviu Purcărete este regizorul providențial cu care trupa s-a șlefuit și a atins performanța internațională. Împreună au produs câteva spectacole longevive, excepții în efemeritatea teatrului, vândute de ani buni sub eticheta spectacolelor de patrimoniu. Capul de afiș al acestei serii de spectacole de patrimoniu, semnate în majoritate de Silviu Purcărete, rămâne Faust. Nu doar în programul FITS, ci și în stagiunea estivală a TNRS Faust este cel mai solicitat spectacol, iar pentru un bilet lista de așteptare e de câteva luni. Însăși expresia spectacol de patrimoniu e o licență introdusă în mediul teatral românesc prin FITS, integrată din 2016 ca secțiune distinctă în Festival. Silviu Purcărete a semnat la Sibiu câteva spectacole, majoritatea de expresie barocă, definitorii pentru gândirea sa teatrală sinestezică, a căror notorietate le-a transformat în produse de consum cultural. Mergi special la Sibiu pentru un spectacol de Silviu Purcărete ca la un obiectiv turistic semnalat cu 5 stele în ghidurile turistice. Adevărate super-producții nu doar prin miza dramaturgică, complexitatea forțelor artistice angrenate (în Faust figurația atinge anvergura orchestrei și corului din teatrul liric), a scenografiilor, costumelor și light designului, ci și prin granița fluidă dintre sală și spațiul de joc pusă în operă de scenografiile lui Helmuth Stürmer sau Dragoș Buhagiar. În partea a II-a din Faust, spectatorii sunt invitați să părăsească gradenele și să pătrundă în interiorul instalației scenografice. În Metamorfoze peisajul din jurul scenei în aer liber e integrat în atmosfera spectacolului.
În secțiunea Spectacole de patrimoniu a FITS 2019 regăsim trei din spectacolele lui Silviu Purcărete: Metamorfoze, Povestea prințesei deocheate și, mai ales, Faust. Tot la FITS 2019, expoziția scenografului Dragoș Buhagiar, curatoriată de Gerge Banu, Ruinele teatrului adusă direct de la Cvadrienala de scenografie de la Praga, ne-a invitat să medităm la efemeritatea teatrului. Spectatori la instalația lui Dragoș Buhagiar, regizorul Silviu Purcărete și compozitorul Vasile Șirli, co-echipieri de cursă lungă nu doar în producțiile TNRS, contemplau Ruinele teatrului, elemente din scenografiile spectacolelor defuncte, ca urme ale patrimoniului imaterial al spectacolului viu. Se ivise momentul pentru a interoga relația lor cu o creație de care s-au desprins acum 12 ani, spectacolul Faust.
Cum priviți transformarea acestui spectacol de-a lungul anilor? A plecat de la un proiect complex privind raportul dumneavoastră cu teatrul și a ajuns prin longevitate o destinație de turism cultural.
Silviu Purcărete: Nu-mi dau seama cum s-a întâmplat acest lucrul. Cred că spectacolul are o dimensiune populară, nu se adresează numai unui public foarte specializat și probabil de aici vine și succesul lui. Apoi, a funcționat comunicarea „bouche a l’oreille” (telefonul fără fir), așa că e un fenomen care acum îmi scapă, n-am cum să-l analizez.
Ne aflăm în fața unui text de patrimoniu din care regizorul a produs un scenariu concis, fidel poemului lui Goethe, dar distanța de la text la spectacol e acoperită de contribuția întregii echipe. Cum vă explicaiți succesul spectacolului dincolo de granițele lumii teatrale?
Vasile Șirli: După mine succesul de datorează în primul rând diagonalei pe care Silviu Purcărete o face în text, la fel ca în toate spectacolele lui. Sunt lecturi întotdeauna surprinzătoare pentru mine pentru că produce o scriitură teatrală ce păstrează calitatea literară și în același timp propune o logică dramatică, o evoluție a personajelor și o tensionare a misterului. Această lectură se traduce în Faust într-o concentrare de atitudine teatrală și artistică. Pentru mine Faust este un mare poem, pentru care e nevoie de un condei foarte bun, de o logică a concentrării subiectului și cred că scriitura acestui scenariu este cheia succesului a popularității spectacolului. Publicul se simte reconfortat pentru că e ținut cu sufletul la gură, într-o limită de timp umană. În două ore și jumătate s-a spus povestea pe înțelesul tuturor. Nu știu de câte zeci de ori am văzut spectacolul, am văzut majoritatea reprezentațiilor de la Sibiu și toate cele din străinătate și de fiecare dată îl urmăresc cu interes.
Ce raport aveți cu spectacolul acum?
Silviu Purcărete: Destul de ciudat. Este foarte vechi, deși am spectacole și mai vechi la teatrul ăsta pe care le văd din când în când, cum ar fi Godot-ul care este chiar mai bătrân decât Faust (Așteptându-l pe Godot, 2005, n.r.). Sigur că Faust a pierdut foarte mult prin dispariția lui Ilie Gheorghe. A fost una din marile răni ale spectacolului, dar din fericire a câștigat foarte mult prin venirea lui Miklos Bács, un actor foarte bun, la care țin foarte mult. În primul rând datorită lui spectacolul continuă să existe, altfel, în mod normal, dispărea. Sigur că Faust-ul lui are altă piele, altă carne, altă vârstă, altă dimensiune față de versiunea lui Ilie Gheorghe. În esență, însă, este același personaj.
Ați lucrat în echipă la acest spectacol, fiecare compartiment are o contribuție esențială. Ce rol joacă muzica în crearea atmosferei?
Vasile Șirli: Fără nici un fel de compliment gratuit, complexitatea personalității artistice a regizorului este responsabilă pentru scrierea teatrală și lectura regizorală. Apoi, sunt determinante calitățile actorilor, justețea castingului și definirea lumii pe care dorim să o creăm. Ceea ce-mi place la Silviu Purcărete, și spun asta acoperit de atâția ani de lucru împreună, este că nu caută să fie spectaculos. Spectacolul rezultă ca o necesitate a evoluției dramatice. Totul este absolut justificat, are o logică teatrală perfectă și, apoi, când în partea a II-a în Faust se spune „mergem!”, se deschide o lume și intri la propriu în ea, printr-un un gest fizic. Cu mult timp înainte de premieră doream să avem un spațiu și mai mare, iar în timp ce publicul îl străbate am fi vrut să audă din zeci de difuzoare muzici și sunete care să îl însoțească în acea lume. Să mergi în Noaptea Valpurgiei e o călătorie inițiatică și de luare aminte asupra a ce e bine și ce e rău în viață. Se parcurge o lume foarte stufoasă, barocă, dar perfect justificată de conceptul spectacolului. În crearea acestui spectacol am lucrat similar cu ce fac constructorii de automobile. Creează întâi un concept car, prototipul din care va rămâne apoi ceea ce este funcțional și economic posibil. Ori, Silviu Purcărete a gândit întâi spectacolul în absolut. Ne-am dorit o hală uriașă care avea în gândul lui, poate, 10 000 de metri pătrați, nu cei 1500 cât a avut prima sală, Simerom. Dar, aici e vorba tocmai despre frumusețea acestei nemăsuri în sens artistic pe care am pus-o în operă.
Ați compus muzica, dar ați lucrat și direct cu actorii pentru interpretare. Muzica e un element definitoriu pentru universul sonor al spectacolului. Cum s-a selectat el?
Vasile Șirli: Toată muzica nefolosită în spectacol se cântă la început, când intră publicul în sală. Avem un cor de studenți care se încălzește undeva; de fapt este trupa care cântă cântecele pe care le-am compus și n-au mai intrat în spectacol. Ele creează o ambianță, dacă ești atent la ele. Este o lume vie acolo, sunt studenți în vacanță sau după cursuri, ei cântă, se aude un pian, cineva repetă cu un cor. Psihologic, pentru actori înseamnă mult pentru că ei se concentrează deja pentru spectacol. Dar și pentru public e o intrare în atmosferă, după ce s-au așezat pe scaune aud o rumoare, se întâmplă sonor ceva. Silviu Purcărete are un simț special al spațializării sunetelor. De pildă, corurile vin de sub gradenă, alții cântă din spate, de foarte departe, sunetele produc un spațiu sonor real. Toată această spațializare, pregătește deschiderea spațiului foarte mare din partea a doua, care e ca un fel de catedrală a teatrului. În sens teatral totul e extraordinar: decorul, luminile, spațiul, jocul remarcabil al actorilor, contribuția corului. În afara celor două personaje centrale, corul dă acea spumă a spectacolului. Ei fac ambianța și vreau să aduc un omagiu și tehnicienilor care contribuie la spectacol: zidul care cade, flăcările, rampa în mișcare, totul se întâmplă sincronizat și e organic. Eu mă uit la ei de fiecare dată cu multă admirație.
Pentru dumneavoastră cum s-a transformat spectacolul prin schimbarea spațiului de joc de la hala Simerom la Fabrica de Cultură?
Silviu Purcărete: Eu nu prea urmăresc spectacolul. Îl văd foarte rar și niciodată în întregime. Sigur că la un moment dat s-a mutat dintr-un spațiu în altul, chiar și în turnee s-a jucat în alte spații, unele mai fericite, altele mai puțin fericite. Asta este. Orice schimbare în teatru nu poate fi niciodată împlinită în perfecțiune. Condițiile sunt cele care impun o mulțime de decizii. S-au dărâmat sălii, a trebuit să căutam altele.
Spectacolele dumneavoastră, și nu doar acest Faust, mă gândesc și la Metamorfoze, Lulu și la Așteptându-l pe Godot, au intrat în categoria spectacolelor de patrimoniu, le regăsim programate de-a lungul stagiunilor și în edițiile FITS. Cum priviți destinul lor dincolo de mediul teatral, în relație cu Sibiul turistic?
Silviu Purcărete: Aceasta e în primul rând opera domnului Constantin Chiriac care a inventat acest concept și care face să trăiască aceste spectacole. Sigur că mă bucură să știu că am spectacole care se mențin, rămân în repertoriu și trăiesc mai mult decât de obicei. Mă leagă o prietenie de aceste locuri, de directorul acestui teatru, domnul Constantin Chiriac, de trupa de aici. Pe de-altă parte, Sibiul este centrul unei regiuni absolut superbe și pare foarte plăcut de venit și de trăit aici.
Vasile Șirli: Eu cred că au făcut foarte bine prelungind viața acestui spectacol în ciuda schimbărilor de distribuție, în ciuda oamenilor care intră sau ies din cor. Faust continuă să se joace datorită vigilenței cu care Teatrul încearcă să păstreze calitatea spectacolului. Este foarte important în lumea teatrului să ai pe cineva atent la conservarea calității.
Și, poate, nu în ultimul rând, Sibiul este casa acestei trupe de care vă leagă experiențe și spectacole care, nu știu dacă puteau fi făcute cu alți actori?
Silviu Purcărete: Nu știu. Bineînțeles că orice se poate face cu oricine, oricând. Dar orice lucru își trăiește viața în locul unde a fost conceput. Deci, spectacolele acestea sunt născute aici și sunt ale locului.
Sibiul a amorsat prin calitatea Teatrului și prin Festivalul său un fenomen pe care l-aș numi efectul Faust. O vizită la Sibiu începe cu descoperirea arhitecturii baroce, a zidului cetății medievale, a farmecului orașului de jos, a străduțelor și teraselor pitorești, ca după aceea să ajungi în muzee și la teatru. „Spectacol de patrimoniu” e o etichetă ce atrage atenția asupra patrimoniului viu, imaterial, efemer, pe care și în acest an stagiunea estivală a TNRS te invită să îl descoperi în Sibiul turistic.
for english, click here.
articol apărut în Capital Cultural nr. 18
