Donna

de Ema Stere

Donna a plecat luni dimineață. Mama a condus-o la autobuz, când a venit acasă m-a găsit stând pe fotoliul ei. Ce faci? Stau, de ce? Mi-a întors spatele și s-a dus în camera ei.

Eram pe uațap și cu Crina – bro bro bro what – și cu clasa și cu Fan și cu grupul de la tabără. La 12 oricum trebuia să plec, ce era să fac între timp? Aud din dormitor: i-ai plimbat? Și mă fac că n-aud. Mai tare: i-ai plimbat??? Nu, de ce?

Îi scriu lui Fan: mi-e scârbă – de fapt îi scriu în engleză – și el: sick of what? Crina iar – bro – don’t care – pe clasă bipăie nonstop, că nu știu ce proiect la română. Așa, și? Ce să fac eu, când mai am juma’ de oră și pornesc spre școală? L-a facut cineva? întreb. Fan: film, send u link, zi-mi dacă-l vezi. Din dormitor: în afară să stai pe fotoliul ăla, ai mai făcut azi ceva?

Iese, iese. Bun venit! Nu m-am îmbrăcat de tot, ok, sunt în bluza de pijama și cu blugii ăia urâți. Stau în brațe la fotoliu, cu picioarele peste pledul tărcat și pufos și roșu cu negru pe care Donna etc. Ți-e dor de ea deja? nu, spun tare. Sick of being here, îi scriu lui Fan.

Se face că nu mă vede. Foarte bine. Nu s-a dezbrăcat, nu și-a pus papucii, urmează să iasă. Drum bun! Nu e indicat să fac contact vizual, dar o văd cum toarnă din pungi în boluri, cum strânge hârtiuțe, cum deschide pungi. Plânge? Nu creeeed! Plânge. Ar trebui să-i spun ceva? Ce? Stop bullying me, îi scriu Crinei.

Ca să ajungă la apă, la robinet, trebuie să-mi strâng picioarele. În continuare, se face că nu mă vede. Ieri a fost ziua lui tata și i-am spus: ia-mă de acolo. Și el m-a privit, are exact ochii mei care se uitau în exact ochii mei care sunt exact ca ai lui – nu înseamnă că știu ce era în capul lui – dar de fapt știu – și mi-a zis: ce mult mi-aș dori.

Îmi strâng picioarele și ea se duce la robinet: fâââssssss! Și începe nebuneala zilnică, clătește – umple – clătește – umple – de la capăt. Eu tot am picioarele peste brațul fotoliului și mă udă, când trece. Mă și lovește, intenționat, aș zice. Îi ard și eu un călcâi peste braț și se varsă jumăte de oală. Îmi mai dă un cot dureros peste pulpe, dar nu zice nimic. Se duce să umple la loc.

Mă doare undeva.

Tu nu te duci la școală? Mai am.

Să facem inventarul: Max, Carlos și Linda stau în dormitor. Premianții clasei. Le deschide ușa și vin gudurându-se – cred că pe ei îi urăsc cel mai mult – chiau chiau chiau, n-au nicio problemă să le pună lesa. Totodată, campionii la vomitat pe podele. Linda are numai un ochi și la ăla e cu cataractă. Miroase groaznic. Dacă ar muri într-o zi, când nu e maică-mea acasă, aș duce-o în mare tăcere la tomberon. Dar nu moare și are vreo 20 de ani sau așa ceva.

În bucătărie: Sunday. O boală gen SIDA îi dizolvă blana. Cică nu e transmisibilă, dar dacă se transmite? Sunday zace în fiecare zi din viața lui lângă aragaz, doarme, visează. L-au găsit bătrân. Undeva, există un proces pe numele lui – un tip care urmează să ajungă la pârnaie că l-a abandonat. Maică-mea nu ratează niciun termen.

În debara: Michi, Drops și Valenciana. E o debara mare.

În holul de intrare: puii. Ei nu trebuie plimbați. N-au vaccin. 

În orice altă zi, ar trebui să facă două, dacă nu patru drumuri. Sau să meargă cu cineva. Toate penibilele alea cu care vorbește la telefon! Toate plâng, toate țipă. Unde sunt?

Demonstrativ, trece lesele peste picioarele mele. N-o ajut. O ajutam, când eram mică. Vaya con Dios! strig. Deși e rutină, adică atenție ca bătăușii din debara să nu capseze premianții din dormitor și Sunday să nu le dea SIDA la toți. Se rezolvă dacă ești atentă la lese. Câți sunt, șapte? (puii rămân acasă). Altădată erau și zece, chiar și douășpatru (într-un Crăciun de neuitat).

Să mor dacă mă mișc. O las să iasă pe ușă într-o fluturare de cozi și lese, icnind comenzi scurte, pe care nu le ascultă nimeni. 

Crina scrie: era ceva important. Dadada, îi răspund. Apartamentul pare gol, puii de pe hol dorm. Sunt foarte mici și îi hrănim la biberon. Important here too, îi scriu Crinei. What what what bro.

Donna, îi răspund Crinei. Donna a plecat în Germania.

Donna who?

Îi scriu lui Fan: Donna a plecat în Germania. Care Donna, prietenă cu tine?

Plimbările cu toți deodată durează foarte puțin, trebuie să mă grăbesc. Tata.

Taică-meu e undeva, foarte activ, cu ochii exact ca ai mei ațintiți pe planuri de construcție etc. E arhitect. Îi scriu: Donna a plecat în Germania, pentru că i-am povestit și știe și eu stau, chiar acum, pe fotoliul pe care stătea ea etc.

Și el nu răspunde.

Și eu îi scriu: bro.

Și el nu răspunde.

Și atunci îi dau spam: bro bro bro bro bro

Și el scrie: care Donna

Și mie mi se face scârbă să mai scriu: Donna, o cățea metis jumate labrador, despre care ți-am povestit de o mie de ori, care avea fotoliul ei și locul ei în patul maică-mii și suferise etc. Ți-o amintești?

Fiindcă, sincer, în clipa asta numai eu mi-o amintesc.

Imagine reprezentativă: Sincerely Media / Unsplash

*Articol apărut în nr. 34 din revista tipărită