Cultura nu se face doar în aule, în muzee somptuoase, în galerii sau în spaţii cu acces limitat. Nu cred că ea se adresează doar celor atinși de duhul rafinamentului, intelectualilor izolați prin biblioteci sau specialiștilor care cred că sunt deținătorii unei înțelegeri superioare, inaccesibilă celorlalți. Ea trebuie să îi privească pe toți și să fie privită de către toată lumea.

În ultimile decenii, evenimentul cultural a ajuns să colonizeze strada. A ieșit din izolarea spațiului cu destinație specială și specializată. Teatrul, filmul, concertul, artele plastice populează astăzi orașele și vin în fața publicului. Democratizarea culturală presupune ca şi arta să vină către oameni, nu doar oamenii către artă. Există o reciprocitate de care beneficiază ambele părți. Acest fenomen este observabil, inevitabil și lăudabil, iar cine crede că asistăm astfel la sfârșitul artei se înșeală. Dar asta nu înseamnă că nu putem cădea în cealaltă extremitate a viziunii asupra actului cultural: el merită atenția doar dacă este capabil să mobilizeze mulțimi.

Se instaurează un soi de dictatură a cantității.

Și aici este momentul să vorbim despre modul în care se alcătuiește astăzi agenda culturală a Sibiului. Cred că, înainte de orice, trebuie spus că mă simt favorizat de faptul că trăiesc într-un oraș în care s-a înțeles că trebuie investit în cultură, iar acest lucru se face de câțiva ani. Avem, în ciuda forței demografice și economice mai mici decât în alte orașe din țară, o ofertă culturală cu care foarte puține localități pot rivaliza. Aceasta este o realitate pe care doar o rea-voință o poate nega.

Dar, așa cum spuneam, apare un pericol pe care administrația locală nu pare să îl sesizeze și cade în capcana evaluării cantitative a relevanței evenimentului cultural. Este inevitabil un proces de cuantificare a valorii, mai ales în momentul în care acesta este finanțat din bani publici, și este facil să apelezi la variabilele ușor măsurabile atunci când o faci. Publicul și vizibilitatea devin, astfel, criterii dominante. Se instaurează un soi de dictatură a cantității. Fie că este vorba de oameni care țopăie sprinten în fața unei scene, de cumpărători înghesuiți pe la tarabe sau de like-uri adunate de o postare pe Facebook, numărul dictează.

Imaginea devine esenţială şi ajunge să subordoneze realitatea pe care ar trebui să o acopere.

Apar, în această situație, trei fenomene care pot deforma viața culturală a comunității. Primul este legat de modul în care fiecare eveniment în parte încearcă să convingă prin impactul pe care îl are. Organizatorii se dau peste cap să arate cât de multă lume a participat și au susținut ceea ce ei livrează. Se mobilizează fotografi, cameramani, pr-iști, graficieni, se emit comunicate, se postează pe Facebook, se înalță drone. Imaginea devine esenţială şi ajunge să subordoneze realitatea pe care ar trebui să o acopere. Conținutul evenimentului nu este, de cele mai multe ori, relevat și nici măcar relevant. O fotografie cu oameni care se uită la un film nu ne spune nimic despre filmul pe care îl privesc, așa cum una cu oameni care  asistă la un concert nu ne spune nimic despre ceea ce se cântă pe scenă. Așadar, riscăm să avem un minunat album foto, dar nici o amintire, o simplă formă fără fond.

Legat de acest aspect, apare a doua problemă: ceea ce pare să conteze este momentul în sine, ceea ce se întâmplă într-un prezent fără viitor. Impactul este echivalat cu numărul spectatorilor, nu cu ceea ce se poate petrece cu ei după aceea. Este ca și cum actul cultural nu are nici o altă calitate decât aceea de a agrega indivizi în mulțimi. Or, cred că asta face diferența dintre acest tip de eveniment și divertisment, spre exemplu. Cel din urmă își atinge scopul dacă reușește să creeze o mulțime veselă, o adunare sărbătoarească, atunci şi acolo. Nu este locul aici să facem o analiză a modului în care cultura ne schimbă și a felului în care internalizăm acest fenomen. Ideea este că un act cultural are un „siaj” ce nu este vizibil decât după ce acesta s-a petrecut. Or, despre această amprentă nu se prea vorbește.

Dacă vrea să fie observat, actul cultural trebuie să se plaseze cât mai la vedere.

Ultima problemă care îmi pare că derivă, cel puțin parțial, din această obsesie pentru număr, ține de modul în care agenda culturală este distribuită de-a lungul anului. Miza vizibilității îi determină pe organizatorii evenimentelor să caute momentul ideal pentru ca a obţine un maxim de audiență. Calculul este simplu: dacă vrea să fie observat, actul cultural trebuie să se plaseze cât mai la vedere, iar asta o poate face doar dacă iese în piață, în stradă.

Dar nu este suficient, deoarece chiar și în stradă prezența oamenilor este determinată de vreme, iar riscurile cele mai mici apar vara. Este un calcul firesc întărit și de doveditul aflux de turiști din această perioadă, care se pot adăuga și ei spectatorilor sibieni. Evident că toată lumea o să se înghesuie în lunile mai-septembrie, care devin saturate. Avem o distribuție complet dezechilibrată în timp, cu o perioadă extrem de aglomerată și cu una aridă în evenimente (asta și pentru că bugetul nu este aprobat decât în luna martie a fiecărui an, ceea ce înseamnă că, până atunci, nimeni nu are finanțare). Mai mult, necesitatea de a scoate festivalul în stradă îi face pe organizatori să găsească tot felul de soluții ingenioase, mai mult sau mai puțin inspirate.  Se pun la cale concerte în aer liber, parade, spectacole stradale, chiar dacă acestea au prea puțin de-a face cu obiectul festivalului/evenimentului propriu-zis. Or, toate acestea presupun costuri mai mari decât ar fi fost necesare în mod normal.

Încă o dată, nu cred în ideea de eveniment cultural insularizat într-o demnă superbie. Din contră, îmi pare depășit, deprimant chiar. Dar nici nu cred că doar accesibilitatea trebuie să dicteze valoarea. Evenimentul cultural, fie că ne place sau nu, are un public mai restâns, care merită tot atâta atenție ca şi cel care asistă la unul sportiv, de pildă. Iar eroarea majoră pe care o pot comite cei responsabili este aceea de a nu ține cont de specificul fiecărei manifestări.

foto: Cornel Moșneag

de Marian Coman


Marian Coman lucrează la Librăria Habitus din Sibiu. Consumă cu plăcere și moderație evenimente culturale și bere.