S-au schimbat timpurile, asta nu-nțelegi tu, Sorine, și mi se pare superciudat că tre’ să ți-o spun io, care-s mai bătrân ca tine. Degeaba te uiți fix în ochii mei, degeaba ții cheia aia strâns în mână. Nici nu-i cheia care trebuie și nici n-ai nevoie de cheie. Nu te ține de cheie că nu mă impresionezi. Ai zbârcit-o. Punct.
Ce mă doare la generația asta a voastră nu e că sunteți puturoși. Sau nesimțiți. Puturoși și nesimțiți erau și pe vremea mea. Pe toate vremurile, de fapt. Dar mă doare că nu vă duce capul nici trei milimetri. Că stați cu câte o cheie în mâna dreaptă, după ce-ați cauzat pierderi inestimabile, stați cu cheia ca boii și vede toată lumea că sunteți puturoși și nesimțiți. Asta mă doare. Că nu vă duce capul, asta mă doare.
Și nici nu-s vreun pervers de-ăla fără copii, care crede că toți angajații e copilul lui. N-am nicio treabă. Nu țin la tine, nu vreau să te iau acasă. Mă doare-n pix dacă ai sau n-ai părinți – nici nu știu, nici nu vreau să-mi zici. Mă doare-n pix.
Cum să-ți spun? E vorba de ce las în urmă. Ciumecii ăștia cu mașini vin și pleacă. Le repar mașina, o bușesc iar de cretini ce sunt, se duc la altul, le-o repară, poate vin din nou la mine… Pe urmă, vând mașina sau o dau la Remat… Ce rămâne după mine? Mă mai ține minte careva? Pe clienți nu pui bază, iar familia te iubește orice-ar fi. În teorie, măcar.
Mă uit la fața ta de bou cu cheia-n mână și-mi zic: după mine rămâi tu.
Nu știu, mă Sorine, nici să te dau afară nu pot. Nu pot, n-am argumente. Nici nu vreau să te jignesc acuma, dacă-ți spun de ce nu pot să te dau afară te jignesc, mai bine nu-ți spun. Deci nu te dau afară. M-ai costat trei sute de coco ca popa, dar nu te dau afară. Oricum, nu azi.
Ce vreau să știi tu de la mine, că poate mor de cancer la cât fumez, ce vreau eu de la tine e să pricepi ce tre’ să faci. Să știi care-i treaba cu clienții. Că nu știi să repari o mașină, am înțeles. N-ai văzut în viața ta un Lamborghini, iar am înțeles. Da’ clienți vezi în fiecare zi! De ei tre’ să te ocupi mai tare ca de mașini. Numai așa câștigi. Te ocupi de clienți.
Și ca să nu-ți zic de mine, să nu crezi că-s paranoic, îți dau trei exemple din alte domenii de activitate. În toate e vorba de clienți. În niciunul nu e vorba de mașini. Deci, trei exemple.
Exemplul unu: coafor. Se duce nevastă-mea de douăj’ de ani la aceeași coafeză. Douăj’de ani! Au îmbătrânit împreună, le-au crescut copiii, s-au crăcănat. Coafeza a avut și amanți, sper că numai ea… Da’ știi de ce se duce nevastă-mea la ea? Crezi că-s prietene? Nu! Se văd o dată pe lună și numai la coafor.
Se duce la ea de douăj’de ani fiindcă femeia aia îi spune de fiecare dată – de fiecare dată! – că ce ten frumos are și ce picioare lungi. Nicio legătură cu părul! Ea se ocupă de păr, corect? Nevastă-mea putea să fie și cheală, nu? Că asta-i zice de față, îi zice de picioare – îi face două complimente și pare dezinteresată, fiindcă nu-i vorba de păr. Nu contează cât o greșește pe urmă, la bigudiuri – să vezi niște poze, râzi de te caci pe tine – dar i-a zis ceva frumos și uite c-a agățat-o pe tot restul vieții! Ăsta a fost exemplul unu.
Exemplul doi îl știu din povestite. Ți-l zic pe scurt. Un coleg de-al meu avea bunicul croitor. Cu atelier de croitorie particular, pe vremea lui Ceaușescu! Sau Dej, nu mai știu. Oricum, avea atelier de croitorie. Și le bea la greu. Mai mult nu muncea decât muncea. Dar, Sorine, dacă vedea că vine clientul – avea geamuri de-alea mari – dacă venea clientul să probeze o haină și data trecută îl strânsese la umeri, lua haina din cuiul în care era și-o prindea în alt cui, pe alt perete. Și venea boul la probă și-ăsta îl întreba: „Vă mai strânge, c-am mai dat drumul la umeri?” Și boul zicea: „E mai bine acuma!” Și ăsta nu făcuse nimic la haină, băuse țuici. Dar omul avea impresia c-a avut grijă de el, că s-a preocupat. Cum ziceam, exemplul doi.
Exemplul trei e și cel mai tare. Mi l-a zis un tâmplar. Trebuia să dea concurs la nu știu ce instituție – ceva de lux, salariu mare și treabă mică. Scuză expresia. Și-a citit omul anunțul în ziar, se angaja un singur tâmplar, dar când a ajuns acolo erau vreo trei sute. Care mai de care. Parcă-i văd cu mintea, pe un hol îngust, trei sute de tâmplari cu rindelele la ei. Era superpost, ți-am zis.
Dar, cum e la noi, toată lumea din instituția aia a uitat că-i concurs de tâmplari. Au stat săracii vreo patru ore, unii au plecat acasă. Nu venea nimeni să-i întrebe de sănătate.
Iar ăsta de care-ți zic – l-am cunoscut, de la el știu povestea – era o arătare cu ochii beliți, cu sprâncenele ridicate, un pisălog de înnebuneai. Ăsta a așteptat. A stat patru ore și-a dat din fleancă. I-a omorât pe toți ăia din jur.
Și-ntr-un târziu a intrat careva din ei într-un birou, „Dom’le, ce faceți, suntem tâmplarii cu concursul, n-a venit nimeni la noi” – și a ieșit unul, dar nu era neapărat tipul care trebuia. Era unul din biroul ăla. Programul pe sfârșite, ăștia vreo trei sute… Trebuia viteză.
Și-atuncea tipul de la instituție zice: „Uitați-vă la ușa asta!” Toți, cu rindeaua pregătită. Cum stai tu acuma cu cheia aia. Ăla vorbește din nou: „Ușa e stricată.” Proștii, cu rindeaua la atac!
„Nu!”, strigă omul. „Nu e stricată! Dar dacă ar fi? Dacă ușa asta nu s-ar închide, ce-ați face?”
Trei sute de proști au rămas, scuză-mă că mă repet, ca proștii. Tipul insista: „Ce ați face? Ce-ați face dacă nu s-ar închide ușa asta?”
După patru ore de așteptare, să te holbezi la o ușă care nici nu-i stricată! Tăceau toți ca pereții. Numai amicul meu cu ochii beliți, cu sprâncenele alea ridicate ale lui, începe să dea din morișcă: „Sunt mai multe posibilități. Unu, s-a lăsat balamaua și i-aș da niște lovituri scurte de ciocan, aici și aici. Doi, s-a umflat lemnul de la umezeală și mă uit unde s-a umflat și-l iau la rindea. Trei…” – nu-l mai țin minte pe trei. Dar erau vreo cinci. Șmecherul ăsta cu gura mare a dat vreo cinci variante la o singură ușă și a luat concursul fără să pună mâna pe ceva.
Și ăsta a fost exemplul meu final.
Cum să le prescurtez?
Cum să rezum atâta experiență de viață într-o singură propoziție?
Uite cum:
Să fim atenți la clienți! Atenți la clienți!
Acuma zi și tu: atenți la clienți!
Ține minte, Sorine, că tu rămâi după mine.
de Ema Stere
sursa foto: billkellersauto.com
*articol apărut în ediția tipărită Capital Cultural nr.11
Ema Stere este doctor în literatură americană. Redactor de carte, traducător și jurnalist radio. Realizează împreună cu Attila Vizauer emisiunea „Vorba de cultură” la Radio România Cultural.
