Imediat după ceremonia de învestire a lui Donald Trump, secretarul de presă al Casei Albe, Sean Spicer, a susținut într-o conferință de presă că la eveniment au participat mai mulți oameni decât la orice altă învestire din trecut, în condițiile în care fotografiile demonstrau, fără dubiu, că în 2009, când Barack Obama a devenit președinte, participarea a fost mult mai mare. Când nu s-a mai putut nega situația reală a participării, Kellyanne Conway, consilier al noului lider american, a declarat la CNN că Spicer nu a făcut altceva decât să prezinte un adevăr/o realitate alternativ(ă), „alternative fact”. Sintagma a devenit imediat subiectul unor dezbateri și nu a putut fi evitată legarea de alt termen care a devenit vedetă: post-adevăr.

Post-adevăr este cuvântul anului 2016, ales de către Oxford Dictionary din Marea Britanie și din SUA, iar această opțiune comună demonstrează cât de relevantă a devenit noțiunea, folosită pentru prima dată într-un articol în anul 2010. Conceptul desemnează situația, circumstanța în care faptele obiective devin mai puțin importante decât emoția și credința personală în construirea opiniei publice. Ceea ce devine relevant pentru public nu sunt, așadar, adevărurile, ci impresia, emoția, prejudecata. Studiile științifice, expertiza specialiștilor, analizele, dovezile puse pe masă de către experți, datele statistice și-au pierdut întâietatea în dezbaterea publică.

Nimic nu mai stă în picioare, totul este contestat, dar nu în numele cunoașterii, ci al unui adevăr care nu are nevoie de probe pentru că îi este suficientă doar convingerea.

Contextul pe care îl definește post-adevărul a fost dominat de două evenimente politice majore: Brexit și Alegerile prezidențiale din Statele Unite. În aceste cazuri, cu un impact internațional major, s-a observat cât de friabilă devine realitatea pusă în fața unor date care nu erau susținute de nimic altceva decât de prejudecăți și afirmații încărcate emoțional. A devenit evident cât de puțin au contat argumentele raționale și cum majoritatea a devenit captivă a unui mesaj care manipula temeri și îngrijorări, fără a avea răspunsuri și argumente.

Să nu ne facem, însă, iluzia că acest fenomen este esențial politic. Alterarea adevărului nu este o consecință a populismului politicienilor, personaje a căror credibilitate a fost întotdeauna pusă sub semnul întrebării. Iraționalismul nu este o armă de care abuzează doar -ismele totalitare sau mișcările extremiste. Chestiuni cotidiene au ajuns în mijlocul unor „dezbateri” ce păreau depășite de ani și chiar decenii. Sunt puse sub semnul întrebării eficiența vaccinurilor, încălzirea globală sau chiar sfericitatea Terrei. Nimic nu mai stă în picioare, totul este contestat, dar nu în numele cunoașterii, ci al unui adevăr care nu are nevoie de probe pentru că îi este suficientă doar convingerea. „Așa cred” este echivalat cu „așa arată dovezile” și devine, pentru tot mai mulți, la fel de legitim. Așa stau lucrurile cu același purtător de cuvânt al lui Donald Trump, care susținea, în ciuda dezmințirilor pe care instituțiile autorizate le dădeau, că 2 milioane de alegători au votat de două ori, în state diferite, și că aceștia au votat, cu toții, cu Hillary Clinton. Când a fost întrebat care sunt datele pe care se bazează noul președinte, răspunsul său a fost: „Asta crede el, de o bună perioadă de vreme”. Probabil, și alegătorii săi cred același lucru.

Părerea se proclamă adevăr, iar cine îi contestă statutul riscă blamul.

Câteva mutații au avut loc și pot explica simptomele pe care le percepem astăzi. În primul rând, un soi de iluzie a cunoașterii care este amplificată de accesul la un imens flux de informație ce-și are originea în surse diferite. Democratizarea informației este nu doar un salt cantitativ, ci și calitativ enorm, dar care nu este ferit de posibile cangrenări. Una dintre acestea este tocmai ușurința cu care ne putem rătăci, fără a realiza acest lucru. Nimic nu este mai facil astăzi decât să-ți alimentezi, fără sincope, mirajele ce trec drept certitudini. Atâta timp cât apare în fluxul de știri de pe rețelele de socializare, arătat la TV, anunțată la radio sau tipărită, ideea are proba validității, iar sursa este o chestiune secundară. Verificarea presupune, de cele mai multe ori, un efort pe care puțini sunt dispuși să îl facă. Oricine poate revendica postura de autoritate și, în același timp să i-o nege oricui altcuiva. În acest fel, se echivalează medicul cu vindecătorul, analistul cu ghicitoarea. Fiecare se simte îndreptățit, odată ce a citit câteva pagini, să pretindă competențe în istorie, fizică sau management. Au apărut puzderie de școli, institute și cursuri alternative ce au pretenția de a oferi, peste noapte, soluții pentru toate problemele și formarea de abilități pe care, altfel, nu le-am putea dobândi decât în ani de zile.

În al doilea rând, are loc o delegitimare a ierarhiilor de orice fel, fie ele axiologice, științifice sau etice, în numele autenticități, a unei gândiri eliberate de structuri rezolute, sau care pretinde că dorește să se despartă de un establishment instituțional compromis. Instituții și teorii, deopotrivă, sunt contestate și înlocuite cu noi instanțe, ca semn al unei prospețimi mentale, a viziunii scăpate de un balast învechit. „Gândirea slabă” și relativismul valoric sunt invocate nu pentru a întări gândirea critică (aceste două concepte își au originea tocmai în încercarea de a elimina dictatura „valorilor tari” și pretenția că adevărul are o sursă unică), ci pentru a o submina; ele nu mai sunt instrumentele unei receptări atente, pentru că sunt întoarse împotriva acesteia de către cei care cred că adevărul trebuie administrat în numele dreptului la opinie. Părerea se proclamă adevăr, iar cine îi contestă statutul riscă blamul. Sunt invocate „interese”, conspirații, agende ascunse atunci când trebuie negate evidențe. Se amintesc erori și piste greșite pe care știința sau reprezentanții ei le-au făcut de-a lungul timpului, tocmai pentru a sugera că este falimentar apelul la acest sistem de cunoaștere.

Individul rațional al modernității a fost înlocuit cu individul-afect.

În al treilea rând, acționează un soi de „personalism” în ceea ce privește cunoașterea. Validarea informației nu este un proces ce necesită confirmări exterioare persoanei care o deține. Știința rațională, datele statistice impersonale, rapoartele instituționale reci nu au forța de seducție pe care o are credința. Adevărul are nevoie de sprijinul emoției pentru a trece testul confirmării. Sunt antrenate emoțiile, anxietățile și temerile sociale în dispute pe teme sociale, politice sau științifice. Excepția este transformată în regulă tocmai pentru că povestea din spatele său are o puternică amprentă afectivă, iar asta o ajută. Când vorbim despre un anumit caz de copil care a suferit de pe urma unui vaccin, uităm, pur și simplu, de milioanele de cazuri fără probleme. Pentru că s-a demonstrat că rațiunea nu poate, de una singură, să dea măsura lucrurilor se cere abandonarea ei completă.

Pe de altă parte, niciodată fabulația nu a fost mai ușor de identificat. Niciodată nu a fost mai ușor ca astăzi să-l confrunți pe ipocrit cu adevărul și, cu toate acestea, forța minciunii nu se atenuează. Pus în fața realității, acesta o poate nega, pur și simplu. Ușurința cu care o face nu indică o patologie, ci faptul că este conștient că se află într-o paradigmă care-i permite acest lucru. Posibilitatea de a te înșela cu privire la o informație pe care o pui în circulație s-a transformat în posibilitatea de a minți cu bună știință (cum au făcut, spre exemplu, cei din tabăra Brexit, în ceea ce privește anumite date economice).

Da, este o diferență majoră între cei care apelează la minciună cu intenție și cei care susțin neadevăruri din ignoranță, dar ei, împreună, contribuie la deformarea viziunii noastre. Individul rațional al modernității a fost înlocuit cu individul-afect, care consideră că posedă, independent de ceilalți, mijloace unice de internalizare a adevărului. Primul a falimentat în lumi totalitare, cel ce-al doilea riscă să dispară într-o lume descompusă de fals.

(articol apărut în revista tipărită Capital Cultural, Nr. 6)

de Marian Coman

ilustrație: Dedee Waters


Marian Coman lucrează la Librăria Habitus din Sibiu. Consumă cu plăcere și moderație evenimente culturale și bere.