Suntem în epoca pietrificării jumătăților de măsură. Un soi de faleză de marmură pe care umblă oameni de nisip. La primul val on-line întreaga gonflare de conjunctură piere. Pentru a răni cu cioburile ei ochii lui Dumnezeu, care-și privește, îngrijorat, oamenii.

Mă pregăteam să scriu un soi de cronică de teatru la excepționalul hohot de râs al lui Alexandru Dabija și minunaților săi colaboratori sibieni, pe fondul scriiturii lui Cătălin Ștefănescu și Adei Milea, numit „Moroi”. În seara lăsatului sec pentru Post, mi-am lăsat râsul atârnat de dorul de cultură românească ieșită din nivelările obsedant pedante ale ultimilor ani. O să mă certați dacă mergeți la spectacol. Nu-i fișă de lectură a catehismului, dar place prin explozia de limbă, uneori prea aproape de criza vorbirii de azi, provocând un soi de vindecare de rictus cotidian. Trăim prea mult cu acesta pe chipuri, suntem mereu puși pe ironii ieftine, și de aceea cheile din piesă alcătuiesc un corpus de inervare a irisului care și-a pierdut forma de cer. Moartea dezbrăcată de haina de gală, așezată în cimitirul cu miros de fragi, la intersecția dintre hipersexualitate și gestul tandreții post-mortem, urcată în bloc și microbuz – cu un comic de situație paralizant și deconcentrată de dialogul cu pălinca pe masă a unui… cap de mort. Atunci mi-am adus aminte cât de puțin suntem educați să ne trăim viața în limitele culturii morții, cât de mult ne lipsește complicitatea cu această cultură, răzvrătită dinspre moarte înapoi la viață.

Toate lecturile acestea te obligă să-ți redistribui punctele de căutare a complicității în cultură

M-am întrebat deseori în ce mod își gândeau devenirea oamenii din alte vremuri. Nu, nu mă refer acum nici la Epictet și nici la Augustin din Hippona, nici la Sfinții Ioan Gură de Aur sau Vasile cel Mare, nici la modul construcției culturii Sfinților Iona sau Columbanus ai Irlandei. Mă refer la oamenii imediați, la cei care încă respiră în inima spiritualității românești contemporane. M-am surprins recitind dialogul dintre Gabriel Liiceanu și Mircea Ivănescu (Măștile lui M.I, Humanitas, 2012) și alt dialog de o fabuloasă energie didactică, acela dintre Radu Paraschivescu și Antoaneta Ralian (Toamna Decanei, Humanitas, 2011). Am redescoperit memoriile Aneimaria Smighelschi (Gustul, mirosul și amintirea, Humanitas, 2013) sau dureroasele și minunat-tămăduitoarele memorii ale lui Alexandru Teodorescu (Celula de minori, Humanitas, 2015). La acestea se adaugă Jurnale, Memorii propriu-zise sau volume care ne-aduc aminte cum am fost odinioară sau mai aproape în timp, de unde ne-am rupt de cultura europeană și unde am glisat înapoi spre ea. Toate lecturile acestea te obligă să-ți redistribui punctele de căutare a complicității în cultură. Lor se adaugă teribilele jurnale ale generației arestate, bătute și umilite, ucise și re-ucise prin legi a căror semantică de conjunctură chiar numai „moroii” culturii politice o mai pot înțelege. Lor se adaugă. Așadar, cam tot ce gândiți să fie lectură de oameni în devenire și avem câteva povești minunate de creștere umană. Și academicieni, și oameni ai simplității absolute, estuare continentale și firide de calcar muscelean deopotrivă. Toată această literatură propune un model de creștere culturală, atrage atenția că nu există timpi morți în formarea umană, că melanjul de culturi nu înseamnă cultură așa cum sincretismul nu este credință și cu atât mai puțin Ortodoxie. Evitând enciclopedismul ieftin, oamenii generațiilor anterioare s-au salvat lăsându-se educați. Au învățat limbi străine și clasice nu pentru a epata, ci pentru a respira, ascunși în cotloanele de bibliotecă ori sub ocheada limpede a satelor de conjunctură, cetăți de exil. În temnița cea mai grea și-au păstrat obiceiul spălării cotidiene, cu prețul setei, un fel de abuluțiune sacră, recuperatorie în parametrii unei libertăți gestice fără egal. Cine va avea puterea să facă o sinteză a vieții culturale din temnițele comuniste va înțelege de ce astăzi ne pierdem în discursul furibund inept al unor politicieni fără școală, idiosincratici de-a dreptul la marea cultură. Acolo, într-o pinacotecă umană ireală, în vintrele socialismului ucigaș, izbucnea la suprafață complicitatea cu marea cultură. Romane, nuvele, autori, piese de teatru, poezii, filme, muzică simfonică, compendii de drept, teologie, filozofie, științe naturale, matematici, latină și greacă, franceză și germană, engleza salvatorilor, rusă (citiți incredibil de frumoasele semne de aducere aminte ale frizerului giurgiuvean Carol Ashembrener, Cinci ani în Donbas, Honterus, 2015) erau supapele de aer curat prin care plămânii oamenilor respirau aerul Raiului, refuzând să devină șobolanii roșii ai iadului propus ca libertate. Vârste diferite, fracturi de vârste, răni vii. Refuzau puroiul abject al inculturii, fascinați de cultură ca de o ființă vie. Se rugau, trăiau, se cuminecau. Un soi de incredibilă biserică a unui Dumnezeu care refuză să moară. Baritonal, comunismul înspăimântă, pițigăiat oripilează. Așa este și cu reforma continuă a fundamentelor culturii educaționale pe care o trăim astăzi.

Dar noi, noi eliberații care ne purtăm zeghea direct în stradă și în agora culturii…?

O vreme mi-am făcut liste întregi de cărți citate în memoriile unor astfel de oameni. La Jurnalul Fericirii al lui Nicolae Steinhardt m-am rușinat că nu știu Scriptura. Memoriile lui Bartolomeu Anania mi-au rupt sufletul cu poezia teatrului său, Mircea Ivănescu m-a readus în marea literatură, Doamnei Antoaneta Ralian descopăr că-i datorez aproape toată literatura engleză din care mi-am sărat bucuriile. Teologia a venit să îmi aducă bucuriile altor lecturi, asupra cărora ne vom îngădui să vorbim altă dată pe larg. Poate părea că evadarea în lectură este bolnăvicioasă pentru oamenii aceia zăbreliți de sistem. Dar noi, noi eliberații care ne purtăm zeghea direct în stradă și în agora culturii…? Listele nu mi-au folosit decât să alerg mai repede spre bibliotecă ori librărie ori anticariat, să mă refugiez în copleșitoarele cetăți ascunse ale firii eliberate, în complicitate tăcută cu parte a culturii ce s-a lăsat cuprinsă în cuvinte.

Despre asta este vorba când privești la un spectacol ca „Moroi”

Piesa despre care am scris în primele rânduri, nu de biblioteci mi-a adus aminte. Ci de bunica și fascinații întemnițați sub șina de întuneric a comunismului. Mi-a adus aminte de memoria culturală a omului simplu. Am avut o bunică povestașă, dar cine nu a avut, care inventa dialogurile la desene animate ca să nu ne prindem noi nepoții că ea nu știa să scrie. Analfabeții ca ea ne lipsesc. Servitoare la niște evrei din Vișeul de Sus, deportată apoi la Budapesta și mânată spre Ucraina de astăzi, reîntoarsă acasă abia vie, ținea să vorbească cu tine în vreo trei limbi, uitând ce citise, dar niciodată ce auzise cu adevărat. Sute de țărani, nu doar români, din zărcile sistemului s-au întors acasă știind franceză și engleză, o română literară de excepție, iar unii, șoc anafilactic la mieroasa limbă de lemn, învățaseră latină și mai rar greacă. Fuseseră complici culturii. Și aceasta-i salvase. Despre asta este vorba când privești la un spectacol ca „Moroi”. Nu știu dacă actorii ori regizorul, cu remarcabilul său asistent Bogdan Sărătean, s-au gândit la o complicată așezare a minții noastre în alambicul elixirului culturii. Ne-au șters rânjetul de conjunctură de pe fețe și ne-au redat hohotul.

Poate că educația nici nu ne mai interesează. Sunt impresionat cum ne divulgăm prostia cu ifose, cum elevii îi ceartă pe profesori că le dau nota 9, cum părinții urlă la profesori ca la niște subalterni insinuați în tarlaua lor de interese. Profesori sfădiți cu propria lor materie, oxidați de o pedagogie ambiguă. Noi toți roși de uri imberbe, de adolescenți ciudați, arși de timp. Dacă am fi corecți cu noi înșine ne-am redeschide cariera de lecturi și interese. Noica, Cioran, Blaga sau D.D Roșca nu ar rămâne doar străzi în oraș. Ne-ar fi contemporani. Este atâta suavitate și viață în modelul propus de ei, că după ce-i afli, te rușinezi pe unde ai umblat. Este o complicitate a culturii care te umanizează, te restaurează în valorile din care să te înveșnicești. Nu le știm pe toate, de ce n-am încerca să știm câte ceva. A înțelege această complicitate cu vița din cultură înseamnă a supraviețui. Într-un soi de dializă metafizică, între viață și moarte. De moarte poți râde. De viață nu.

de  Pr. Constantin Necula

foto: Cornel Pufan

(articol apărut în revista tipărită Capital Cultural, Nr. 2)