Interviu cu actriţa Emőke Boldizsár

© Roxana N. Savin

Emőke Boldizsár este una dintre cele mai apreciate actriţe ale Secţiei Germane a Teatrului din Sibiu. De curând am văzut-o în premiera spectacolului „you·tópia” de la TNRS. Un proiect realizat în colaborare cu artişti din Germania şi Danemarca, care îmbină teatrul, poezia, dansul, muzica şi artele vizuale. O „provocare unică”, avea să-mi spună Emőke, la o discuţie despre ce a însemnat lucrul la acest spectacol, cu toate emoţiile şi gândurile pe care le-a trăit în spatele cortinei. Este actriţă de mai bine de 14 ani la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu. Vorbeşte fluent germană, maghiară, engleză şi română. Joacă în cele mai importante spectacole de la Secţia Germană, dar şi la Secţia Română. Am prins-o între repetiţiile pentru un nou spectacol pregătit de Secţia Germană şi o şedinţă foto care documentează discriminarea în România, la care Emőke a fost invitată să participe. Lucrează foarte mult şi se implică cu toată energia în fiecare proiect din care face parte. Când nu e pe scenă, încearcă să petreacă cât mai mult timp cu familia ei. Am povestit despre teatru, despre importanţa tehnologiei, a aplicaţiilor mobile şi a mediului online, dar şi despre viaţa offline, alături de familie.

Cea mai recentă producţie a Naţionalului din Sibiu, „you·tópia”, este un spectacol cu totul neaşteptat pentru Sibiu şi pare că întreaga trupă a Secţiei Germane a TNRS este în afara zonei de confort. Cum a fost să lucrezi pentru acest spectacol?

„you.tópia” este un spectacol coregrafic, un spectacol de mişcare care a venit ca rezultat al unui proces de creaţie cu totul neobişnuit pentru noi, pentru mine. De-a lungul repetiţiilor, care au fost unele dintre cele mai intense, tocmai prin specificitatea spectacolului, am avut multe sesiuni de improvizaţie, în urma cărora s-au născut frânturi de mişcare, gânduri care au prins un ritm anume, sau chiar scene, care apoi au fost puse împreună, mixate şi remixate, îmbogăţite de către coregraf şi regizor, pentru ca mai apoi să rezulte acest spectacol, mi-aş permite să spun, unic. În ciuda faptului că prezenţa noastră pe scenă este într-un cu totul alt registru decât ne-am obişnuit, spectacolul ne aduce foarte multă bucurie. Parcă am renăscut, şi eu, şi toţi colegii mei. Nu vă pot spune cât de mare e satisfacţia pentru noi, să ştim că spectacolul pe care îl prezentăm aduce bucurie publicului care a ales să vină la teatru. E nevoie ca întâlnirile noastre la teatru, mai ales în perioada aceasta parcă tot mai stranie cu fiecare zi, să fie unele luminoase, cu sens, să aducă spectatorilor bună dispoziţie şi stare de bine. Iar „you·tópia” cred că fix asta face: le aduce spectatorilor starea de festival şi multă emoţie. Spectacolul acesta are capacitatea de a te ţine cu respiraţia tăiată.

„you·tópia” este un proiect multimedia, care explorează noi formule de comunicare reprezentative pentru omul modern, în care mişcarea, dansul, coregrafia ocupă un loc central. Cu ce provocări a venit acest spectacol pentru tine?

Spectacolul „you·tópia” este de fapt continuarea unui alt proiect al Secţiei Germane, vizibil doar online, pe Scena Digitală a teatrului şi de altfel creat exclusiv pentru online şi anume „RoAvantgarDe”. Este un spectacol audio, bazat pe texte din avangarda română şi cea germană, în regia aceluiaşi Florian von Hoermann, unde desenele şi animaţiile grafice ale lui Dan Basu ne acompaniază vocile. Unele texte din „RoAvantgarDe” au rămas şi în „you·tópia”, complementate de această dată cu alte bucăţi muzicale, compuse de Vlad Robaş şi Marin Grigore şi, de această dată cu multă coregrafie, cu multă mişcare, cu mult ritm. Pentru „you·tópia” ne-am pregătit zilnic, timp de două luni, ca să putem face faţă efortului pe care-l presupune un asemenea spectacol. Au fost zile când mi-am spus că „Sunt prea bătrână pentru un asemenea spectacol!”, dar cu fiecare zi ce trecea, simţeam că întineresc, de fapt. Ajutorul şi susţinerea pe care ni le-a dat tuturor coregrafa Edith Buttingsrud Pedersen, m-au ajutat foarte mult şi îi sunt foarte recunoscătoare.

Emőke în spectacolul you·tópia/© Sebastian Marcovici.

Pentru că vorbim de noi formule de comunicare, cum a fost pentru tine trecerea la varianta online a spectacolelor de teatru?

Anul 2020 a venit cu un lung, foarte lung şir de provocări şi mulţi dintre noi am fost nevoiţi să ne reinventăm. Platformele online de socializare, unde mulţi eram prezenţi deja, au devenit la începutul anului 2020 singurele modalităţi de interacţiune cu publicul nostru. La Sibiu, viteza de reacţie şi reinventare propusă de teatru, ne-au scos pe mulţi dintre noi din zona de confort. Scena teatrului s-a mutat cu totul acasă la fiecare dintre noi la început sau s-a transformat imediat într-un studio de înregistrări. Iniţial am filmat poveşti, apoi scurte momente din spectacolele noastre, care au fost difuzate zilnic gratuit online, în perioada stării de urgenţă din anul 2020, pentru ca imediat lucrurile să evolueze firesc înspre crearea acestei platforme digitale pay-per-view, Scena Digitală. Unic la momentul lansării, acest proiect al teatrului continuă şi astăzi. Publicul poate viziona pe scena-digitala.ro fie spectacolele noastre filmate, fie filme produse în anii 2020 şi 2021, de teatrul din Sibiu. Cine şi-ar fi putut imagina acum câţiva ani că spectacolul de teatru s-ar putea muta vreodată în online, dar iată că se întâmplă de aproape doi ani deja. Cine şi-ar fi imaginat acum câţiva ani că un teatru va avea capacitatea de a produce şi filme, în condiţii de calitate a sunetului şi imaginii. La începutul stării de urgenţă, prezentarea spectacolelor online a venit ca o necesitate imediată de a ajunge la public. Acum, când putem juca şi pe scenă, vizionarea unui spectacol online este o bună alternativă pentru cei care nu pot ajunge la teatru, pentru cei care vor să ne vadă, dar nefiind din Sibiu ar fi mai complicat să ajungă aici de fiecare dată când avem o premieră. Scena Digitală a apărut ca o platformă unde să „jucăm” spectacolele noastre din repertoriu şi nu numai. Chiar dacă la început ne-a fost puţin mai greu şi adaptarea de la scenă la film a fost mai anevoioasă, cu timpul lucrurile s-au aşezat, acum reuşim să înregistrăm într-un timp mult mai scurt spectacolele noi, pentru a le putea face accesibile publicului de pretutindeni.

Ştim că unele spectacole din distribuţia cărora faci parte, cum este „Zeul Carnagiului” sau „Contra democraţiei”, sunt deja transmise online, pe Scena Digitală a Teatrului „Radu Stanca”. Ce a presupus, concret, munca pentru trecerea spectacolelor în online?

Începutul stării de urgenţă ne-a găsit, pe mine şi colegii de la Secţia Germană, în repetiţii cu regizorul Bobi Pricop, pentru un spectacol care avea să fie primul difuzat în direct, online, de pe scena teatrului, pe Scena Digitală. Un experiment care s-a dovedit a fi unul foarte reuşit. Totodată, aproape în întregime, procesul de creaţie pentru spectacolul „LIVE” a avut loc online. Repetiţiile le-am ţinut online, întâlnirile cu dramaturgul şi echipa extinsă de creaţie au avut loc de asemenea online. Am învăţat foarte mult din acest spectacol în care am fost pe rând, fiecare dintre noi, şi actori şi cameramani. Ecourile foarte bune, care au venit ulterior premierei de la colegi din alte teatre, de la critici de teatru, care aproape în unanimitate au considerat spectacolul ca fiind cea mai bună producţie a unui teatru în pandemie, ne-au adus tuturor şi mai multă bucurie şi satisfacţie. Spectacolul poate fi astăzi văzut de oricine şi de oriunde pe Scena Digitală a TNRS. După premiera cu spectacolul „LIVE”, am lucrat la filmul „Zeul Carnagiului”. Am filmat într-un alt spaţiu decât decorul spectacolului, iar rezultatul este un film pe alocuri chiar foarte diferit de varianta de scenă. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu „Orb de mină”, regia Bogdan Sărătean, pentru care am filmat într-un sat lângă Sibiu şi care s-a schimbat foarte mult faţă de varianta de scenă. „Bookpink” şi „you.tópia”, cele mai noi spectacole ale Secţiei Germane, dar şi „Contra democraţiei”, regia Alexandru Dabija, „Călătoriile lui Gulliver”, regia Silviu Purcărete, „Încoace şi încolo”, regia Alexander Riemenschneider, „Mesaje spre univers”, regia Josef Maria Krasanovsky, „Live”, regia Bobi Pricop şi „Quartett”, regia Hunor Horváth sunt mult mai fidele variantei de scenă, decât cele despre care îţi spuneam, care sunt la limita dintre teatru şi film. Începutul nu a fost uşor pentru niciunii dintre noi, dar ne-am adaptat repede noii realităţi şi noului stil de lucru. Toate aceste noi experienţe au venit şi cu provocări, nu a fost uşoară trecerea de la scenă, la online, dar privind înapoi le consider un câştig şi sunt recunoscătoare pentru ele. Am învăţat multe lucruri noi, pe care poate le-aş fi învăţat mai târziu sau cine ştie, poate niciodată.

spectacolul you·tópia/© Sebastian Marcovici.

Cât de mult foloseşti tehnologia în viaţa de zi cu zi? De la reţelele de socializare până la gadget-urile şi aplicaţiile care apar parcă pe bandă rulantă pe piaţă şi în viaţa noastră. Te consideri acaparată de lumea virtuală?

Telefonul, aplicaţiile mobile şi dintre toate, funcţiile de editare video, sunt mai prezente acum, în viaţa mea de zi cu zi, decât erau în anul 2019. Filmăm în continuare, de multe ori şi singuri, materiale video pentru online, le montăm unii dintre noi singuri – aşa cum este şi cazul meu, şi atunci e nevoie să dedici puţin timp pentru a învăţa să faci toate aceste lucruri, la care altădată nici nu ne-am fi gândit. Informaţiile acestea noi: cum faci montajul unui film direct pe telefon, cum adaugi subtitrările, cum adaugi un fundal sonor unui material video, cum pregăteşti cartoanele pentru un generic, le consider un câştig. Am învăţat să fac lucruri noi şi de aceea chiar dacă de multe ori muncesc mai mult şi stau mai mult cu telefonul sau tableta în mână, fac asta cu plăcere. Cred totuşi că lumea virtuală nu va egala niciodată momentele trăite alături de familie, joaca cu fetiţa mea sau întâlnirile şi discuţiile cu prietenii şi oamenii dragi.

Suntem mai conectaţi sau, dimpotrivă, mai deconectaţi? Ce te ajută să rămâi conectată la realitate şi la ce contează cu adevărat?

Restricţiile cu care trăim de ceva timp ne-au făcut să simţim mai acut nevoia de apropiere, iar lipsa contactului direct cu cei dragi, cu prietenii, cu colegii, fac tot mai prezente în vieţile noastre mijloacele digitale de comunicare. Pe de altă parte, suntem „conectaţi” online cu mult înaintea pandemiei, reţelele de socializare ne aduc mai aproape unii de alţii şi asta nu cred că e un lucru rău, atât timp cât păstrăm în echilibru timpul pe care îl petrecem online. În acelaşi timp, eu fac parte dintr-o generaţie pentru care viaţa a existat mulţi ani fără online, fără internet, fără calculator şi pentru care există viaţă şi dincolo de online. Pot trăi fără oricare dintre reţelele de socializare. Nu am simţit niciodată până acum că aş fi pierdut contactul cu lumea reală, în favoarea unei realităţi digitale. Cumva, toată această nebunie din jurul diferitelor aplicaţii de socializare nu m-a prins foarte tare. Dincolo de teatru, familia mea e universul care cred că mă va păstra mereu conectată la realitate.

*Foto reprezentativă: Credit foto: Sebastian Marcovici.

**Interviu publicat în Capital Cultural nr. 29.