Geometrie. Lumini. „Picturi în mișcare”. Asculți muzica hipnotizantă – adeseori live, compusă ori remixată special pentru show – și urmărești scena. „Scenă” este puțin spus, cam impropriu, sau, cel mai bine ar trebui privită din altă perspectivă – ca întregul spectacol, de altfel. Peretele a devenit noua podea, precum uneori în copilărie, iar aerul devine complice în jocul lor magic. Brenda Angiel Aerial Dance Company te duce cu gândul la multe, multe lucruri. Privindu-le reprezentațiile, mi-a trecut prin minte: „arta este un teren de joacă și așa ar trebui să fie”.
În 1991, Brenda Angiel, fondatoarea, directorul artistic și coregrafa companiei, revenea în Argentina cu idei deprinse la școala de dans din SUA (se cultivase la “Cunningham School” și la “Nikolais/Louis Dance Lab”). Plănuia să monteze coregrafii „obișnuite”, la sol, introducând unele mișcări cu dansatori „atârnați”, plutitori. „Și, când am început să experimentez diverse lucruri, mi-am dat seama că mai există multe de descoperit în limbajul dansului, o nouă perspectivă în imagistica acestuia, ceea ce m-a fascinat”, declara Brenda, într-un interviu. Astfel, în 1994 a întemeiat compania de dans care-i poartă numele, în 1998 a pus bazele primei școli de dans aerian din Buenos Aires (unde s-au inițiat, între timp, peste 30.000 de copii de toate vârstele, de pe diferite continente) și s-a avântat printre pionierii dansatorilor „cu capul în nori” din întreaga lume. Ceea ce astăzi poate fi privit ca un gen autonom, cu multiple varietăți, în acele timpuri abia dacă era cunoscut după denumire, și, mai mult decât atât, era puțin pregătit din punct de vedere tehnic – după cum declara Brenda Angiel: „a trebuit să proiectez eu însămi hamurile, alături de specialiști în domeniu”. Totuși, anume acest aspect i-a permis evoluția creativă.
Brenda Angiel Aerial Dance Company. Foto: Grant Halverson
„Dansul aerian construiește un lexic în cadrul regulilor limbajului dansului. Creează o iluzie spațială, care solicită procesul percepției spectatorului și îi permite să depășească viziunea statică, oferind loc unui nou punct de vedere”, dezvăluie artista, care a apelat la intuiția sa estetică în dezvoltarea stilului. Prin urmare, plăcerea vizuală și cinetică au devenit esențiale, combinate cu riscul artistic al expunerii corpului, iar uneltele digitale și-au adus și ele contribuția, răsplătind cu iluzii optice, spațiale și gravitaționale. „Caleidoscopul animat modern” s-a perindat de-a lungul lumii, din Costa Rica până în China, iar în 2015 și-a probat sforile la Sibiu, în cadrul FITS.
Au venit cu „8cho. Tango la înălțime” și ne-au propus o identitate înnoită a tangoului – exploatând stereotipurile genului, mișcarea și muzica, au conturat eterna-i esență. Pași liniștiți pe brațele partenerilor s-au împletit cu rotiri energice la 180° și suspendări, iar hilarul a completat dramatismul prestidigitației. Unele elemente au amintit de ușurința zborului de fluturaș, altele au reținut privirea prin brutalitatea plasticității. Sfidarea gravitației și profitarea de regulile acesteia au tronat.
Brenda Angiel Aerial Dance Company. Foto: Grant Halverson
Temerarii, care testează limitele cerului, revin și în acest an la festival. Vor susține și un atelier, în cadrul căruia doritorii vor gusta vigoarea frenetică a mișcării în aer. Dar, mai ales, vor prezenta un alt spectacol – „Tango la înălțime II”. În abordarea în cauză, dansatorilor-actori nici nu le mai pasă că zidul înlocuiește podeaua și devine un zid al faimei, iar corzile ba le oferă libertate de acțiune, ba o limitează. Doar un centimetru în plus sau unul în minus înseamnă o diferență enormă, iar unele greșeli îi pot costa viața. Cu toate acestea, parcă se simt mai bine în eter, decât pe pâmânt. Și, ca niște îngeri care aleargă prin aer, norii umbrelor le construiesc și reconstruiesc mișcările. Sau o face doar imaginația noastră instigată.
„Finalmente, dansul aerian nu este despre zbor, ci despre exprimarea unor senzații, dimensiuni și energii distincte”, spune Brenda Angiel, câștigătoarea premiului pentru „cel mai bun dans video”, la Festivalul Internațional de Dans Video din Buenos Aires (1997), iar nouă nu ne rămâne decât să încercăm jocurile unor unghiuri de vedere diferite, privind reprezentația.
