Dar cine are acces la artă?, răsună întrebarea cu un ecou. Oare satisfacem nevoile culturale până în măruntaiele comunității? În anul 2015, mânați de dorința de a se exprima și de a înțelege de ce destul de puțini oameni ajung la spectacolele lor de cafenea (spațiu unde au posibilitatea să se afirme), tinerii actori din Asociația culturală BIS au decis: dacă nu vine muntele la Mohamed, se duce Mohamed la munte! Astfel a încolțit „Teatrul din cartier” (BIS educațional), proiect de teatru-comunitar din Sibiu, menit să mute polii culturali din centrul orașului spre zonele adiacente, cu potențial, dar unde se întâmplă un număr redus de evenimente. Pasiunea i-a ajutat să treacă proba de foc a continuității și, în 2016, îi revedem pe baricade.
Bogdan Sărătean, inițiatorul proiectului, ne-a povestit pe șleau ce crede despre dialogul social în 2016, cum reacționează sibienii la bășcălie, ce au învățat din prima ediție și ce i-a luat pe nepregătite, dar și unde și cu ce îi vedem în cea de-a doua.
Nevoia dialogului social… Ce înțelegi prin „dialog de calitate”? Cum stă Sibiul la acest capitol? (lumea?)
Bogdan Sărătean: Haha! Asta e temă de eseu în toată regula. Cheers to all the people who can change their minds when presented with information that contradicts their beliefs! E nevoie în primul rând de o cultură a dialogului. A ascultării, nu doar a auzirii. Nouă ne place să mimăm dialogul cu cei care au aceleași păreri ca noi și care ne dau dreptate. Iar mediul virtual e spațiul perfect pentru această mimare a dialogului. Pentru opinii radicale împărtășite doar cu cei care au aceleași opinii ca tine. Această falsă împărtășire aduce o falsă satisfacție. Dar nu avem soluții. Acum, în 2016, nu avem soluții și asta se reflectă în ceea ce se întâmplă în momentul acesta în Europa și nu numai. Tac. Sunt copleșit. Nu mai au sens cuvintele sau marile teorii ale dialogului. Suntem în plin război, asta e cert, se reconfigurează paradigme ale comunicării, ale războiului, ale morții, ale eroismului. E sinistru, e prea mult! Cum pot vorbi despre asta artiștii, fără să devină ridicoli, pseudo-filosofi? Doar folosind ustensilele artei lor. Pare puțin, dar nu e, crede-mă. Mai mult ca oricând arta poate facilita un dialog necesar, dincolo de antinomie sau negație. Dar cine are acces la arta asta a ta? Infim de puțină lume. Și atunci încă o dată concluzia e una profund pesimistă. Asta nu înseamnă că nu cred în puterea artei teatrului de a provoca dialog și comuniune. Încerc, mă zbat. Consider că e inutil ca în ziua de azi să mai faci artă strict pentru entertainment. E chiar un păcat capital.
E ok să te relaxezi – pentru asta ai Spa-ul, masajul, curele cu nămol, nu teatrul.
Da, așa minusculi și infimi am căutat dialogul dintre oameni prin proiectul „Teatrul din cartier”. Iar dialogul în orășelul nostru suferă. Nu știu de ce. Din pricina orgoliilor noastre. Nu cred că ne ajutăm destul între noi, mă refer la operatorii culturali. Nu cred că ne pasă destul. Și în continuare refuz să accept uniformizările. Nu înțeleg de ce trebuie să ne placă tuturor același lucru. Sau de ce luăm personal niște critici sau afirmații care chestionează, la urma urmei, niște rutine. Dialogul onest cred că poate înlocui interesul personal cu strategia de lungă durată. „Durează, doare, dar suntem dispuși să o facem. Să ne vindecăm cu orice preț” (acesta e un citat din spectacolul nostru „Născut în 90”).
Teatrul din cartier. „Născut în 90”. Foto: arhivă Asociația culturală BIS
Cât de deschisă este comunitatea sibiană?
Bogdan Sărătean: Comunitatea este așa cum o formezi tu. Cred că e falsă afirmația „asta vrea publicul”. Afirmație care justifică de multe ori șușe sau evenimente lipsite de substanță și personalitate. Cred că publicul e de cele mai multe ori mai inteligent decât credem noi. Publicul sibian are prea mult bun simț. Indiferent de tipul de eveniment, se ridică în picioare și aplaudă. Nu sancționează falsul, play-back-ul, bășcălia. Iar asta nu se va schimba prea curând.
La I-a ediție a proiectului „Teatrul din cartier” plecați de la ideea că unii nu ajung în spațiile centrale unde jucați din cauza unor bariere, precum banii sau ideea de cafenea. Ce ați descoperit în urma ediției pilot?
Bogdan Sărătean: Am descoperit un public dornic de astfel de evenimente. Am descoperit un segment de public care se raportează altfel la spectacolele noastre. E o raportare mai brută, mai naivă, mai directă. Iar pentru tinerii actori proiectul devine astfel un exercițiu foarte util. În afară de asta, putem verifica la modul direct cantitatea de viu din spectacolele noastre.
Am descoperit un segment de oameni tineri care nu au habar la modul concret de trecutul nostru recent. Și mă refer aici la discuțiile care au urmat după spectacolul „Născut în 90”, jucat în toate cele cinci cartiere, anul trecut – un spectacol care împletește autobiografia cu teatrul-document (mă refer la proiecții cu imagini din mineriade, din haosul anilor post-comuniști, de șarada Vadim-Iliescu din anul 2000). Nu cred că ne putem vindeca dacă nu cunoaștem istoria recentă.
Pe scurt, am descoperit valențe noi ale artei teatrului, pe care le știam doar din teorie.
Teatrul din cartier în Ștrand. Foto: arhivă Asociația culturală BIS
Categoriile de public-țintă? (Sau cine v-a și pe cine ați găsit la spectacole)
Bogdan Sărătean: Publicul țintă sunt oamenii din cartiere, de toate vârstele, din toate categoriile sociale. Realitatea a fost diferită în funcție de cartier. În Ștrand am avut cei mai mulți tineri, în Valea Aurie prea mulți copii, pentru care nu aveam din păcate spectacolele potrivite. Fiecare cartier are o dinamică aparte. Asta ar fi de studiat, dacă ne-am înhăita cu niște sociologi care să facă un studiu. Cred că astfel am afla mult și despre nevoile reale ale oamenilor. Am găsit tineri, am găsit oameni care nu mai fuseseră de 20 de ani la teatru și ne întrebau unde e decorul, am găsit pensionari care plecau cu ochii în lacrimi de la spectacolele noastre. Indiferent de felul în care vin ei la spectacol, important e cum pleacă. Miza e să plece ușor „modificați”. E de fapt una dintre mizele esențiale ale teatrului, de care noi am uitat și am înlocuit-o cu entertainmentul, cu relaxarea. E ok să te relaxezi – pentru asta ai Spa-ul, masajul, curele cu nămol, nu teatrul.
În funcție de ce criterii alegeți piesele jucate în proiect și în fiecare cartier în parte?
Bogdan Sărătean: Vrem ca spectacolele din acest proiect să conțină o dimensiune socială, comunitară. Să stârnească discuții, ecouri. Să pună pe gânduri. Să binedispună, dar în același timp să neliniștească pe alocuri. Să ne liniștească și să neliniștească. Anul acesta avem marea bucurie de a aduce în cartierele Sibiului spectacolul „Monoloagele vecinului” cu Laurențiu Bănescu. Este unul dintre cele mai longevive și mai jucate spectacole independente din țară. Laurențiu întrupează 7 tipologii ale omului de lângă noi, ale omului din cartier. E o bijuterie de spectacol care abundă de umor și, pe un fond de bună dispoziție, invită la acceptare, la înțelegere. Sunt teribil de curios cum vor răspunde sibienii din cartiere la acest spectacol.
Foto: Arhiva Asociației culturale BIS
Ați avut peste 20 de spectacole la prima ediție. Evoluția pe parcursul acesteia?
Bogdan Sărătean: A început ușor, în Hipodrom. Oamenii nu știau exact despre ce e vorba. Așteptau spectacole pentru copii, picioroange, măști. Încet, am început să umplem sălile. În Ștrand a fost explozia, a fost arhi-plin, cu mulți tineri, cu discuții consistente la finalul reprezentațiilor. A fost o curbă a lui Gauss. Spre final, în Terezian, nu am reușit să găsim cel mai fericit spațiu și nici să umplem sala. Era deja trecut de jumătatea lui noiembrie și oamenii ieșeau greu din casă, începea să miroasă a cozonaci și scorțișoară. Anul acesta cred că am organizat mai eficient programul. Învățăm. Evoluție. Învățăm.
Ecoul comunității față de eveniment? Care este atitudinea actorilor (culturali) față de acest proiect (și nu doar a celor implicați direct)?
Bogdan Sărătean: Se aude despre proiect. E tot ce îți pot spune cu certitudine. Reacțiile comunității sunt cele care ne-au convins că, indiferent de cât de greu va fi, să ducem mai departe proiectul și în anul 2016. Cât despre atitudinea altor operatori culturali, am să te rog să îi întrebi pe ei. Deocamdată suntem fericiți că o structură din București, auzind de noi și de proiectele noastre, ne-a promis că ne va dona o dubă multifuncțională cu care vom putea susține spectacole în cartiere. E vorba de Urboteca, via Ordinul Arhitecților, iar condiția va fi să activăm inclusiv malul Cibinului prin spectacolele noastre. Deci viitorul sună bine. Sper să ne lovească tot mai multe aprecieri de genul acesta. Idei avem.
În ce zone ajunge teatrul comunitar în 2016? Ajunge și în „cartierele muncitorești”, zone ca Broscărie…?
Foto: Arhiva Asociației culturale BIS
Bogdan Sărătean: Nu ajunge atât de adânc precum ne-am fi dorit. Suntem dispuși la risc, dar avem nevoie de un buget puțin mai consistent pentru a face ceea ce ne dorim, pentru a transpune viziunea în realitate. Pentru a activa centrale dezafectate, zone cu potențial de verde sau de comuniune. Pentru a susține cât mai multe reprezentații, în zone diferite din cartierele mai mari. Pentru a promova cât mai precis și eficient proiectul. Nu coborâm deocamdată în Broscărie, dar avem povești minunate despre această zonă a orașului, în spectacolul „Orașul meu”, de care vorbeam mai sus.
Partea nouă și inedită este că vom juca în Grădina BIS Teatru, din cartierul Trei Stejari. Suntem nerăbdători să cunoaștem vecinătatea, oamenii care locuiesc în zona în care ne avem noi sediul. E minunat că vom invita spectatorii, practic, la noi acasă, în grădina noastră. Le vom arăta spectacolele și vom intra în dialog cu ei. E vorba de un cartier aparte, cu o dinamică diferită de cea a cartierelor de blocuri în care vom merge. E important ca ei să înțeleagă cine suntem și ce vrem. Nu întâmplător deschidem proiectul cu „Monoloagele vecinului”, în aer liber, în grădină, în cartierul Trei Stejari, pe strada Ștefan cel Mare nr 56. Spectacolul se va juca în 25 august, la ora 20.00, pe înserat. Apoi, în aceeași locație vom juca „Născut în 90” și „Orașul meu”, două seri la rând, în 31 august și în 1 septembrie. Cartierul trei Stejari e nou în proiect și așteptăm cu nerăbdare întâlnirea cu oamenii. Apoi purcedem către Hipodrom, Ștrand, Vasile Aaron. În 15 noiembrie va fi închiderea oficială și diseminarea, la Habitus.
Și, nu în ultimul rând, de ce ar avea nevoie, ce și-ar dori cei care lucrează la proiect (în legătură cu acesta)?
Bogdan Sărătean: Un teatru în fiecare cartier (râde). Exagerez, un teatru în cartierul nostru ar fi suficient. Sprijin de la autorități pentru a extinde cât mai mult proiectul. Condiții pentru a da naștere spectacolelor noi, care să urmeze a fi jucate în cartiere. Ce și-ar mai dori? Cred că să profeseze, adică să își vadă de arta lor și să poată trăi din asta. Și dragoste. Sau măcar iluzia ei. Că altfel nu poți face nimic.
