Îmi amintesc primul rol principal al lui Marius Turdeanu pe scena Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu― rolul lui Ian, din „Breaking the waves sau Viaţa binecuvântată a lui Bess” (regia Radu Alexandru-Nica, 2009). M-a impresionat atunci forța personajul său, acea forță capabilă să o determine pe soția lui, Bess, să compenseze deficitul ei de inteligență printr-un surplus de credință și de dragoste. Se vede cu ochiul liber că Marius Turdeanu investește o enormă pasiune în teatru și cu aceeași pasiune vorbește despre acesta. E o energie pe care nu poți să nu o simți, fie că te afli în postura de spectator sau de interlocutor.
Absolvent al Universității de Arte din Târgu Mureş, Marius Turdeanu a interpretat roluri în filme regizate de Bogdan Bărbulescu („Câmpul de luptă”, 2006), Cristi Puiu („Aurora”, 2010), Nicolae Mărgineanu („Poarta albă”, 2013) și în spectacole de teatru puse în scenă la Arad (Teatrul de Stat „Ioan Slavici”), la Târgu-Mureș (Centrul Multimedia Teatru 74, Teatrul Ariel, Teatrul Național) și la Sibiu, unde este din anul 2009 angajat al Teatrului Național „Radu Stanca”. În decursul celor opt ani de prezență pe scena sibiană, a prezentat publicului roluri dificile și provocatoare în numeroase spectacole, printre care „Breaking the waves sau Viaţa binecuvântată a lui Bess” (regia: Radu-Alexandru Nica), „D’ale carnavalului”, (regia Silviu Purcărete), „Platonov” (regia: Alexandru Dabija), „Marat/Sade (regia: Charles Muller), „Ispita Cioran” (regia: Gavriil Pinte), „Maestrul şi Margareta” (regia: Zoltán Balázs), ultimele două menționate, aducându-i câte o nominalizare la Premiile UNITER în anul 2012, respectiv 2014, pentru cel mai bun actor într-un rol principal.
„Maestrul și Margareta”, spectacol al TNRS. Foto: Paul Băilă
De ce ai ales actoria? Te visai pe scenă când erai copil?
Marius Turdeanu: Am avut o copilărie minunată. Le-o doresc tuturor. Abia așteptam dimineața să ies din casă, să fac toate trăznăile și să uit să vin acasă la prânz. Părinții m-au făcut obraznic de repede și în inconștiența lor ― și asta o spun cu mare drag― mi-au dat toată libertatea. Multe lucruri s-au sedimentat frumos în mine. Îmi amintesc poveștile bunicii, în care eu eram eroul principal: „Marius a venit, l-a prins de coadă pe lup și l-a aruncat în copac”, sau cine știe ce altceva mai făcea Marius. Apoi a venit școala. Nici nu-mi plăcea, nici nu mă încurca prea tare, în schimb, m-am pierdut total când m-am îndrăgostit prima dată. E foarte intensă, aparte și contradictorie povestea asta cu prima iubire…și ca să nu mă pierd acum în subiectul ăsta, pot să zic că bunica și prima fată care mi-a zâmbit mai altfel m-au împins spre teatru. Da, cred că se poate spune așa. Fiindcă sentimentul ăsta nou îmi cerea să mă exprim, dar și să mă explic pe mine. Și cum nu eram singurul din lume căruia i s-a întâmplat catastrofa asta, am început să citesc. De multe ori mă regăseam în gândurile altora. Habar n-aveam că îndeletnicirea asta se va lipi de mine. Și cred că am ajuns să îți răspund… Uite așa, puțin mai târziu, am ales actoria, teatrul. E o lume în care intri nu neapărat ca să te găsești pe tine, dar cu siguranță o lume în care ai voie să trăiești la intensitate maximă. E un lux pe care viața de zi cu zi nu ți-l îngăduie.
Ce meserie crezi că ți s-ar fi potrivit dacă nu ai fi făcut teatru?
Marius Turdeanu: Probabil ar trebui să fie una… nu știu care, dar ar trebui să suplinească tot ce îmi dă teatrul. Și, slavă Domnului, îmi dă destule. Îmi și ia destule. Uneori balanța înclină îngrijorător în partea cealaltă. Probabil dacă m-ar plăti cineva să colind prin lume, să fac de pildă reportaje despre viața oamenilor din toate colțurile lumii și dacă mi-ar da și o motocicletă cu ataș pentru asta, ca să îmi iau nevasta și copilul, atunci aș lăsa teatrul, o vreme… Dar cum asta nu prea poate fi o meserie… De fapt nici teatrul nu e o meserie. Nu știu ce e, dar e ceva ce nu-ți dă pace ușor. Vine cu tine în drum spre casă, stă cu tine la masă, se pune cu tine în pat și nu te lasă să dormi noaptea. Mare parșivă!
Ce întâlniri sau experiențe ți-au marcat în mod deosebit traseul artistic?
Marius Turdeanu: Ziceam înainte că nu știu ce e teatrul. Uite că mă faci să-mi răspund. E întâlnire! Asta sigur e. Te întâlnești cu oameni cu care împarți aceeași pasiune – actori și regizori. Asta e minunat. Cu omul care vine și se pune în fotoliul din sală și nu așteaptă altceva decât să îl iei și să îl duci… undeva. Dar și cu tine, cu toate neputințele, fricile și barierele tale. Am mai spus-o și o să o mai spun de câte ori am ocazia: le datorez enorm profesorilor mei de actorie, Cornel Popescu și Marinela Popescu. Nu m-au făcut mai talentat, dar m-au învățat ceva mult mai important: să risc, să îndrăznesc exact la momentul potrivit. Adică devreme. Asta a fost prima mea întâlnire. Dacă în meseria asta e vorba de noroc, ei au fost norocul meu. Am înțeles că în toată joaca asta este multă rigoare, sinceritate și muncă. Omul din sală de multe ori nu înțelege asta. Și, de fapt, nici nu trebuie. Dacă îmi permiți, o să fac o paranteză. Ceea ce m-ar bucura pe mine să înțeleagă e că de câte ori tușește, eu îl aud, când se uită la telefon să vadă cine l-a sunat, îl văd. E o idee falsă că noi acolo, pe scenă, suntem orbiți de reflectoare și publicul e undeva, departe, în întuneric. Tot timpul te raportezi la public. La fel cum el ascultă, și noi îl ascultăm. Câteodată, cauți o tăcere totală în care poți așeza o pauză, un suspans sau cauți o privire de care te poți ajuta…
Marius Turdeanu, în spectacolul „Moroi”. Foto: Paul Băilă
Ideea e că depindem foarte mult de omul din sală. Ca să ne simțim bine, în largul nostru, ne ajută enorm dramul lui de disponibilitate, că bănuiesc că de-aia a venit, nu ca să dea like-uri pe facebook sau ca să-și sărute iubita. De fapt, hai să-l lăsăm să-și sărute iubita, dar să înțeleagă că de pe scenă se vede tot. Bineînțeles, pe de altă parte, are tot dreptul să se manifeste, dacă nu e mulțumit sau dacă ceea ce se întâmplă în fața lui nu rezonează deloc cu ființa lui sau cu prețul biletului. Asta înseamnă – ori să înțeleagă că e de bun simț să nu-i deranjezi pe ceilalți curioși sau mai sensibili, ori să fii discret când ieși și să nu faci din asta o bravură. Atunci nimeni nu-ți va reproșa nimic, ba dimpotrivă. Nu știu, zic asta probabil pentru că am în mintea mea de berbec două-trei cazuri de genul, dar 99,99% din cei care vin sunt cei pe care îi aștept și cărora le mulțumesc pentru această întâlnire. Că despre asta vorbeam. Și uite că acum îmi trec prin minte chipuri și priviri fidele. Recunosc de multe ori în sală spectatori care vin la mai toate spectacolele, câteodată de mai multe ori la același spectacol. E genul de public care mă responsabilizează. E o bucurie cu care merg acasă. Și mai sunt colegii cu care mă întâlnesc, și iar mă întâlnesc, și mă enervează, și apoi îi iubesc, și mă emoționează, și-i urăsc… că de aia-s colegi. Și mai sunt regizorii pe care-i înjuri că îți cer mereu să dai totul și numai de data asta și cu precădere lor. Pentru că e „un proiect important”. Nimănui nu-i mai pasă că tu ai seara alt spectacol, alte repetiții, care se bat cap în cap cu lumea regizorului și totul se bate cu lumea ta. Acum glumesc, oarecum. Oare cum? M-ar bate norocul dacă nu aș recunoaște că am lucrat cu mai toți regizorii cu care nu speram vreodată să mă amestec. Da, „să mă amestec” sună bine. Și rezultatul e recunoștință. Și recunoștința e plăcerea cu care le joc și îmi joc spectacolele. Am încercat să fur de la toți ce am putut. Și am găsit oameni darnici și valoroși. Uite ce-i teatrul, deci: furi întruna, minți de îngheață apele (sau dezgheață lacrimile și râsetele) și nici măcar nu îți poți trăi propria viață de atâtea vieți în care încerci să te bagi. Păi e frumos?
Actoria este o profesie dificilă dacă o faci cu responsbilitate. Care este izvorul tău de energie? Ce te motivează să mergi în fiecare zi la teatru?
„Ispita Cioran”. Foto: Andrey Kolobov
Marius Turdeanu: Motivul principal, ăla simplu de spus, e că îmi place. Câteodată e un exces, un viciu, dacă vrei, fiindcă orice viciu include excesul. Dar să fim serioși, nu găsești energie și poftă în fiecare zi. Dacă ai doar repetiții nu e problemă, o lași mai moale, poate lucrurile nu se leagă azi. E normal să fie și așa. Uneori lucurile se mai precipită pentru că ești sub presiunea timpului, a premierei, dar ce poți greși în timpul repetițiilor este să îți omori pofta, bucuria. Aici intervine talentul de a-ți gestiona parcursul, pentru că la sfârșit trebuie să fii în formă și cu tema făcută. E un coșmar să te prindă publicul nepregătit. Dar ce faci când nu ai niciun chef de spectacol? Ei, aici apare un lucru pe care rar pot să mi-l explic. I-aș spune „minunea de la ora 7”. Probabil că e un reflex al corpului, fiindcă nu-mi aduc aminte să fi făcut un pas pe scenă cu publicul în sală și să nu am chef să fiu acolo. Poți să fii bolnav, să ai febră, să te doară toate…timp de o oră și jumătate-două nu simți și nu te deranjează nimic. E adrenalină, serotonină și alte… „nine“, dar în primul rând e publicul. El îmi dă energie.
Mai ai încă emoții când urci pe scenă? Cum te pregătești sufletește înaintea unui spectacol?
Marius Turdeanu: Am! Mari! Fac parte din masochismul meseriei. Când am spectacol, mai ales dacă e unul greu, tot parcursul zilei stă sub semnul lui. Dimineața îmi place să ies la o plimbare prin Sub Arini cu câinele, îmi iau și textul cu mine și îmi fac parcursul întregului spectacol în minte. Vorbesc mult singur, o las mai moale când trec oameni pe lângă mine. Mi s-a întâmplat să fiu privit ca un nebun care vorbește și gesticulează singur. Trebuie să fac rost de o cască din aia să mi-o pun în ureche, să creadă lumea măcar că vorbesc la telefon. În principiu, asta e o zi în care prefer să fiu lăsat în pace. Dacă nu se întâmplă, devin foarte ușor irascibil. Nu vreau să mă întâlnesc cu nimeni, să rezolv alte probleme. Și soția mea, Roxana, îmi dă scutire, un fel de ”certificat de privilegiat”. Și îi mulțumesc. Mă simte și mă înțelege. E minunat că e așa și contează mult pentru mine. Nu știu dacă i-am spus-o vreodată. Dar momentul culminant e cel în care regizorul tehnic face anunțul în boxele din cabină „Atenție, dăm drumul la public în sală!”. Merg pe scenă, undeva în spate, când decorul îmi permite și ascult forfota. Durează cam 10 minute, un amestec de conversații, chicoteli, cu nume, saluturi, telefone, sunet de poșete. E suportul pe care stau doar cu mine, încerc să nu mă gândesc la nimic, decât la prezent. Apoi se face liniște. Totală. Și atunci zâmbesc. Îmi zâmbesc mie, spectacolului, nu știu cui, dar zâmbesc. Atunci mi-e bine și mă duc la locul meu sau intru în scenă, depinde de spectacol.
Ți se întâmplă să te bântuie anumite personaje și în viața reală? Te surprinzi raportându-te la ele, la psihologia lor? Te gândești cum ar fi acționat personajul tău într-un anumit moment?
Marius Turdeanu: Singura unealtă cu care lucrezi ești tu însuți. Asta implică o mare doză de vulnerabilitate, pe care o pui în joc, pentru că altfel nu poți să fii sincer și dacă nu ești sincer, nu ești, și punct. Însă există și o memorie a sentimentului, să-i zic așa. Dacă l-ai găsit o dată și asta te-a costat probabil, poți să reajungi acolo, cu efort mai mic, exersând. Dacă nu ar fi așa, am ajunge la balamuc majoritatea dintre noi. Pe scenă e personajul, dar e și actorul, lucid, care stăpânește, gradează și dă măsura a ceea ce se întâmplă. Altfel ce-ar fi? Ne-am omorî partenerii sau am trăi la maxim stări care nu au nimic de-a face cu teatrul. Măsura e totul.
Programul în teatrul din Sibiu este deosebit de presant și tu ești distribuit în foarte multe producții. Cum reușești să împaci viața profesională cu cea personală?
Marius Turdeanu: Am atâtea planuri, atâtea hobby-uri! Le tot amân… Partea bună e că la pensie știu că n-am să mă plictisesc. Contează enorm să ai o viață personală echilibrată. Sunt de acord cu boema artistului cu nopți pierdute, dar aici câteodată e și un iz de teribilism, care te poate duce pe o pantă stearpă. Resurse sănătoase și pentru cursă lungă, cred că le poți găsi doar într-o viață echilibrată. Pentru mine e obligatoriu să existe un loc de pace, unde nu se vorbește despre teatru. Locul ăsta e familia și cred că sunt un norocos.
