Acum câțiva ani, tatuajele erau subiecte tabu iar saloanele de tatuaje, pentru cei mai mulți, reprezentau interioare ostile, cu mirosuri grele de cerneluri, hălci de piele scrijelite de un aparat al cărui sunet se împletea cu gemetele de durere ale vreunui motociclist sau ale unei adolescente rebele, și la capătul căruia se afla un chip slinos ce te făcea să îți pierzi “busola” taman când te întreba ce cauți acolo. Cam așa se derula filmul în mintea părinților disperați ai căror copii ajungeau acasă cu tatuaje.

Trecerea industriei tatuajelor din zona underground în cea de mainstream, a mai umanizat-o, a curățat-o de câteva prejudecăți care stăpâneau creierele oamenilor. Saloanele de tatuaje au un design mai sofisticat, artiștii sunt prie­tenoși cu cei care le trec pragul, le ascultă ideile și dau viață unor tatuaje pe care clienții le pot purta cu mândrie, iar la final, pleacă nu doar cu un tatuaj ci cu o întreagă experiență.

Lumea artiștilor tatuatori intrigă. Este dinamică, creativă, un flux continuu de idei și oameni. În același timp, să desenezi pe pielea cuiva, trebuie precizie, concentrare și multă responsabilitate, ai doar o singură încercare. Apoi, este o lume a bărbaților, iar ca femeie, efortul, poate este dublu.

Andi Rusu este artist tatuator de șase ani și este printre primele femei tatuator din România. De loc este din Bistrița, dar cariera și-a început-o la Cluj “Primul contact cu această lume a fost când încă eram în liceu și am mers cu o prietenă să se tatueze. Atunci a avut loc acea revelație, în care mi-am spus că aș vrea să fac meseria aceasta, iar la vârsta de 20 de ani am intrat ca ucenic, vreme de doi ani, într-un salon din Cluj, unde lucram deja ca manager. Perioada de ucenicie am simțit-o ca pe un câștig. Am avut norocul să mă formez într-o echipă de profesioniși și să învăț fiecare lucru corect. Ucenicia presupunea desen mult, priveam cum tatuau artiștii din salon, pregăteam masa de tatuat cu toată aparatura de care era nevoie, am învățat să fac șabloane după desene și multă treabă în salon. E necesară această perioadă pentru că se învață tehnici pe care trebuie să le stăpânești, de compoziție, cromatică, cum să pui tatuajul pe corp astfel încât să se îmbine armonios cu forma corpului, să aibă o continuitate. Nu orice formă merge pe orice parte a corpului”.

Să răzbești într-un domeniu care nu avea cea mai bună reputație în fața lumii, îți trebuia și curaj și puțină inconștiență și foarte multă pasiune “Mie mi-a plăcut desenul întotdeauna. În liceu, fugeam de la ore și mergeam la liceul de arte. Nu am fost susținută să urmez artele, părinții erau de principiul că hobby-urile vin pe locul doi și dacă vreau să mă realizez trebuie să învăț carte. În schimb, surorile mele m-au încurajat să-mi urmez pasiunea.“

Meseria de tatuator se poate face în orice colț al lumii și cum îi place să spună, îi trebuie doar ”aparatul de tatuat, culorile și valiza de cunoștințe”.

Notorietatea în carieră, premii câștigate la convenții de tatuaje, colaborări cu saloane din Franța și Danemarca, faptul că este soție și mamă, par să nu coincidă cu vârsta de 29 de ani pe care îi are Andi, dar se spune că artiștii sunt ”suflete bătrâne” și probabil așa se explică și determinarea.

Discuția cu Andi am avut-o în Mediaș, orașul în care locuiește acum. Salonul de tatuaje unde își desfășoară o parte din activitate se află chiar în inima urbei medievale.

Deși stabilită în Mediaș, clienții ei sunt majoritatea din Cluj, Timișoara, Sibiu, Târgu Mureș. Mulți clienți i-au văzut tatuajele la diferite persoane, și astfel, au ajuns să dorească o colaborare cu ea, îmi spune zâmbind că tatuajele pe care le face sunt cartea ei de vizită.

Când nu lucrează la salonul ei, tatuează ca artist invitat în Danemarca, și recent a început o colaborare cu un salon din Baia-Mare.

Ritmul de lucru din Danemarca este mult mai alert, iar a­tunci când merge fără familie preferă “un volum mai mare de muncă, tocmai ca să pot petrece mai mult timp cu soțul și fetița când mă întorc acasă. Ce e diferit acolo, e că oamenii au altă mentalitate. Mai toți au tatuaje sau piercieng-uri și nimeni nu se uită la tine insistent, cum se întâmplă, uneori la noi în țară. Poate e și cultura de genul acesta. Unii spun că nordicii sunt reci, eu îi văd prietenoși, doar că nu îi interesează fiecare detaliu din viața ta.

Altă diferență care m-a frapat, a fost că am tatuat persoane de peste 70 de ani, care erau ori la primul lor tatuaj ori doreau să își îmbogățească colecția.” spune ea.

Fiecare tatuator trebuie să fie și un bun ascultător și sfătuitor, atunci când e cazul “povestesc cu clienții în timp ce îi tatuez, dar doar dacă sunt întrebată. Pentru unii tatuajul are o semnificație prea profundă și preferă să nu vorbească și atunci le respect dorința.”

Așa cum povestea fiecărui client are particularitățile ei, așa și un tatuaj capătă valoare pentru client când e realizat după viziunea lui, “Nu copiez nimic. La fiecare tatuaj lucrez pe modelul creat de mine. De-aceea, e foarte importantă comunicarea cu clientul, ca să fac desenul cât mai aproape de viziunea lui. Dacă cineva vine cu un tatuaj luat de undeva și spune că pe acela îl vrea, îi spun că nu o să copiez tatuajul respectiv ci îi desenez un alt tatuaj având ca puncte de referință elemente din modelul sugerat. E orgoliul meu de artist, refuz să cred că nu sunt capabilă să desenez ce își dorește clientul.”

Călătoriile sunt o necesitate pentru om, iar pentru un artist sunt și o sursă de inspirație, păstrând vie curiozitatea “călătoriile sunt foarte importante pentru mine. Sufletește mă încarcă, iar profesional mă ajută să cunosc oameni noi, să lucrez alături de alți artiști. Am participat la convenții de tatuaje în afara țării, în Polonia și în Italia, dar și în țară, în Cluj, București, Timișoara, Sibiu și îmi place schimbul de idei care se produce când te întâlnești cu artiști din breaslă, relațiile pe care ți le faci și prieteniile care se formează.

În călătoriile cu familia, de obicei, mă relaxez, explorăm împreună, mai desenez în vacanțe, când am timp, iar acum, de când a crescut Inka, fetița noastră, lucrurile se așează, se simplifică, reușesc să îmbin rolul de mamă cu profesia”.

Ce ar mai fi de învățat într-o meserie în care ești foarte bun, dar totuși să nu devii blazat? “ În meseria aceasta este tot timpul ceva de învățat. Mi-am propus la vară să particip la un seminar, este primul de acest gen care se ține în țară, la care vor veni artiști tatuatori de talie mondială și vor împărtăși o parte din tainele muncii lor, tehnici la care poate nu m-aș fi gândit, vor vorbi despre experiența lor în acest domeniu.

Apoi, aș vrea cândva să vizitez Japonia pentru că sunt atrasă de cultura japoneză. Mi-ar plăcea să asist veteranii tatuajului în stil japonez și să aflu mai multe despre tehnica tradițională tebori. E mult mai grea decât tehnica folosită de noi, lucrezi cu forță manuală, nu ai aparat, ai un băț cu un ac în vârf. E și mult mai dureros și laborios procesul, ar dura practic mult mai mult decât un tatuaj executat cu aparatul. Mi-ar plăcea să învăț să fac mai multe tatuaje în stilul japonez , dar să le execut cu aparatul de tatuat.

În triburi mi-ar plăcea să merg, să văd cum se face un tatuaj, să învăț iar din respect pentru indigeni să îmi fac și eu un tatuaj. Ar fi o experiență inedită și în același timp, ar fi mai aproape de tradiția tatuajelor.”

Dacă s-a gândit vreodată să încerce să schimbe anumite prejudecăți pe care oamenii le au față de tatuaje, Andi e de părere că e greu să încerci să schimbi anumite tipare de gândire “Cred că e suficient că prin experiența mea, atât interacționând cu diverși oameni cât și faptul că, datorită profesiei călătoresc mult, am dobândit încredere în mine, încât pot comunica cu oamenii în mod natural, pe diverse subiecte și, astfel, să vadă ei dincolo de tatuaje sau piercing-uri.”

*articol publicat în Capital Cultural nr. 16, ediție tipărită