Recitind antologia Festivalului înainte de a o trimite la tipar, mi-am dat seama că, prin diversitatea ei (23 de poeți din 13 țări, de pe 3 continente, de toate generațiile & poeticile), seamănă cu un grup Facebook al unei secte bizare. Și m-am bucurat.
de Radu Vancu
Poezia își are mai nou locul de elecțiune exact în acele zone (blogurile și Facebook-ul) în care privatul se face public și în care persoana socială e dezactivată (prin urmare, nu degeaba spunea cândva Ion Mureșan că „Internetul face sinele vizibil”!), de dragul și pentru cauza unei comunicări instantanee și exhaustive. E mediul ideal în care poezia se poate plimba simultan, ca la Pentecost, pe deasupra capetelor și inimilor interconectate. „Les Amants dont l’âme est en couronne”: imaginea aceasta prin care, în 1872, Rimbaud descria poeții, li se potrivește de minune și astăzi, în 2014. Antologia de față odovedește cu prisosință.
Știu, bineînțeles, că a concepe astfel poezia o transformă într-un gen al biograficului. Poate chiar în genul lui ultim. Însă mă consolez cu gândul că înțelegerea asta a poeziei, oricât de naivă ar părea, are, în critica și teoria contemporană, susținători de primă mână. De pildă, în StateleUnite a devenit, cum spun ei, influential & authoritative în ultimii zece ani o culegere de studii intitulată After Confession. Poetry as Autobiography, îngrijită de Kate Sontag și David Graham, în care critici de autoritate tratează poezia ca pe un gen al (auto) biograficului (ba chiar și poeți de primă mână – dacă n-ar fi să amintesc decât pe Billy Collins, Louise Glück și Adrienne Rich). Apoi, în ceea ce privește Europa, o asemenea înțelegere a poeziei ar putea fi lesne derivată din teoriile & dezvoltările lui Jérôme Meizoz asupra conceptului de „postură” a autorului, în care biograficul revine în forță în chiar centrul discursului literar. În fine, în critica recentă de la noi o astfel de poziție, oarecum singulară, ce-i drept, pare a o avea Antonio Patraș – care, în studiile lui, edifică „teorii ale personalității” criticilor pe care-i discută (deocamdată, Ibrăileanu și Lovinescu), și de altfel mărturisește pe șleau, într-un volum programatic intitulat Literatură și biografie. În căutarea omului din carte:„Caut mereu omul din spatele textului, biografia în operă. (…) Înclin să consider literatura drept o expresie secundară, și nu întotdeauna necesară, a personalității, care abia în viață tinde să se manifeste în toată splendoarea”.
Cu toată diversitatea ei remarcabilă, antologia aceasta ilustrează așadar fără rest o singură idee: poezia e genul ultim al biograficului. Ceea ce, după decenii întregi în care s-a vorbit despre „moartea autorului”, e deja o schimbare radicală. Și, nu e nevoie s-o mai spun, îmbucurătoare.
