L-am descoperit prima dată pe Akram Khan întâmplător într-un interviu, acum câțiva ani. Cu o voce blândă și moale, dansatorul și coregraful britanic vorbea despre confuzia de a se fi simțit străin în țara în care s-a născut (Marea Britanie), despre zbuciumul de a crește între două lumi radical diferite și rădăcinile sale în Bangladesh, care l-au dus către dansul clasic Kathak, despre furia de a descoperi dansul contemporan abia la 22 de ani și cum haosul a căpătat o ordine organică atunci când a decis să aducă cu sine pe scenă toate aceste contradicții și influențe prin dans.
În 2019, la Festivalul de la Avignon, am făcut pentru prima dată cunoștință cu forța creatoare a coregrafului Akram Khan. Spectacolul de dans Diavolul din noi releva câteva aspecte memorabile, care, mi-am dat seama ulterior, îi definesc semnătura coregrafică: intensitatea mișcărilor de dans subliniată de individualitatea și interioritatea dansatorilor, care se îmbină superb cu elemente de narațiune și teme mitice. Maiestuoasa Curte de onoare a Palatului Papilor din Avignon devenise în acel amurg de iulie scena de desfășurare a unei experiențe absolut hipnotizante, în care șase dansatori ne-au purtat pe un tărâm mistic al ritualurilor și reamintirii. Întruchipând un fragment din Epopeea lui Ghilgameș, ne-au adus la întâlnirea cu monștrii sacri și monștrii timpurilor noastre, care iau naștere din această străveche presiune antropogenă asupra naturii.
Abia după experiența din Avignon, am început să urmăresc tot ce se putea găsi online (iar oferta de înregistrări disponibile în perioada pandemiei a fost cu adevărat generoasă): solouri precum Desh, Gnosis, Xenos; colaborări pentru duete cu nume renumite în lumea dansului, cum ar fi Sidi Larbi Cherkaoui (Zero degrees) sau Sylvie Guillem (Sacred Monster). Descopeream limbajul unic al dansului lui Akram Khan, care nu înseamnă nicidecum o fuziune între elemente de dans indian clasic și dans contemporan, ci, mai degrabă, coexistența acestora în creații artistice care sunt rezultatul unui parcurs și al unor căutări foarte personale. Dar, mai ales, cunoșteam în sfârșit dansatorul cu mișcări fulgerătoare și fluide, măiestria cu care știe să-și dirijeze salbele de clopoței de la picioare (elementul principal ce vine din tradiția dansului Kathak), dar și umorul și iscusința cu care povestește, menținând un dialog constant cu publicul.
Anul trecut, când scenele lumii încremeniseră din cauza pandemiei, l-am întâlnit pe Akram Khan, exact acolo unde ne mutaserăm cu toții pentru a rămâne conectați, pe Zoom. Eu, profund emoționată, el, ușor grăbit, dar vorbind cu aceeași precizie aproape matematică despre lucruri ce rămân deosebit de actuale și care îi servesc drept busolă într-o lume plină de incertitudini și schimbare.

Vorbești despre absența mișcării, unul dintre aspectele care ne sperie cel mai mult în această pandemie, zicându-i „liniște forțată”. Multe voci susțin în prezent că am intra într-o nouă etapă în care ne raportăm diferit la existență și modul în care trăim. Tu cum vezi această schimbare? Ce impact are asupra ta?
Akram Khan: E destul de complicat să răspund la această întrebare, fiindcă schimbarea nu s-a încheiat încă. Cred că este și periculos într-o oarecare măsură să prezicem viitorul. Schimbarea ia proporții atât de mari încât ne influențează toate domeniile vieții (alimentație, apă, schimbări climatice, probleme sociale, anumite genuri și forme de artă în care activăm etc.). Tot ce pot să spun e că schimbarea se arată a fi cutremurătoare, e uriașă. Reflectez și absorb în momentul de față. Pur și simplu, încerc să îmi amintesc de acele aspecte esențiale care definesc ce înseamnă să fii uman. Acestea sunt familia mea, mișcarea mea, un spațiu unde să fiu creativ – trebuie să găsim alte moduri prin care să fim creativi. Ceea ce observ acum e că se caută noi moduri de a fi creativi, alte modalități de expresie. Totuși, pentru mine un festival nu este sinonim cu evenimente online, de exemplu. Acestea nu pot înlocui ritualul interacțiunii din viața reală, pot doar să le înlocuiască temporar. Acest ritual de ne aduna împreună e sacru pentru mine, căci de acolo extragem esența a ceea ce înseamnă să fii uman.
Tot ce creezi transmite în mod evident mesaje sociale și politice. Cum faci aceasta prin dans, care e preponderent o formă de expresie senzorială (în comparație cu teatrul sau alte forme de artă)?
A.K.: Cred că e vorba despre a renunța la convingeri… e vorba despre magie. Creațiile mele nu sunt în mod deschis politice, dar sunt politice în esență. Temele pe care le aleg includ motive politice, dar în viziunea mea rolul artistului este să le digere și să le transmită înapoi spectatorilor, într-un spațiu în care aceștia să se simtă în siguranță, astfel încât să nu atace, să nu se opună… Odată cu transformarea acelor teme în mișcare sau narațiune, își pierd din specificitatea dată de loc, gen, naționalitate – devin universale. Mă interesează ființa umană și complexitățile minții și inimii umane. E ceva ce împărtășim cu toții ca ființe umane. Și nu doar, e ceva ce împărtășim și cu animalele. Însă se pare că ne percepem a fi separați de natură și animale și că suntem superiori, ceea ce generează atâtea probleme, pe atâtea planuri.
„Încerc să îmi amintesc de acele aspecte esențiale care definesc ce înseamnă să fii uman. Acestea sunt familia mea, mișcarea mea, un spațiu unde să fiu creativ.”
Spectacolul Diavolul din noi, pe care l-am văzut la Festivalul de la Avignon, mi-a dezvăluit o abordare foarte diferită asupra dansului și a narațiunii. Mi s-a părut un mod foarte profund și poetic de a reflecta asupra trecutului și prezentului, care poartă fiecare în parte demoni și pericole diferite. Cum reușești să scoți în evidență acea unicitate și individualitate a dansatorilor (într-un spectacol care este în sine foarte închegat)?
A.K.: Când lucrez cu dansatorii, unul dintre aspectele pe care le caut e modul în care dansatorul vrea să comunice, felul lui natural de a fi, pentru că fecare persoană are diferite tonalități și o voce unică, iar totul se rezumă în mare parte la înțelegerea acestui lucru. Corpul este o voce. Am înțeles asta încă din copilărie – corpul mi-a devenit voce foarte devreme. Și, în timp ce vocea mea nu era încrezătoare, corpul meu avea foarte mult curaj (tocmai de aceea m-am apucat de dans).
O parte esențială a modului în care îi instruiesc pe alții are la bază îmbinarea dintre tematici sau principii și obiceiuri, iar obiceiurile sunt cele pe care le putem, de fapt, antrena. Principiile sunt ceea ce încercăm să întruchipăm. Așa că vom exersa câteva obiceiuri care încorporează principiile de bază, dar ideea e să dizolvăm principiul în sute de manifestări care într-un final să devină o formă de a fi. E despre ritual și despre identificarea unor principii și a unor teme, după care încerc să văd cum răspund dansatorii la acele principii și teme pe care le-am sugerat, urmând ca apoi să alegem doar câteva obiceiuri pe care să ne concentrăm; și e ritualul de a le executa iarăși și iarăși până când principiul pe care un obicei îl întruchipează devine natural, până când pare că acele principii sunt încorporate în vocile acelor dansatori. Însă mai sunt alte două aspecte pe care le urmăresc: universalitatea din fiecare acțiune a dansatorului, cât și individualitatea fiecărui dansator. Mișcarea trebuie le includă pe ambele, deopotrivă.

Urmărind Abide with me (Rămâi cu mine), coregrafia creată în 2012 pentru ceremonia deschiderii Jocurilor Olimpice de la Londra, m-a frapat prin actualitate, mai ales în contextul de astăzi, când vedem în jur atâta suferință, moarte și nevoie de speranță. Tu cum te raportezi la această legătură cu moartea?
A.K.: Când e vorba de moarte, ne place să îi întoarcem spatele, însă cu cât conștientizăm mai mult prezența acesteia, cu atât ne vom simți mai vii. Ne este frică de moarte, fiindcă necunoscutul ne copleșește. Fiecare are convingeri și interpretări diferite asupra a ceea ce se întâmplă după moarte. Însă pentru mine, a contempla moartea înseamnă să înțeleg ce este viața. Când mă gândesc la tematici, la artă, ceea ce mă fascinează sunt pragurile, muchia de cuțit într-o situație. Moartea este muchia vieții, a ceea ce se întâmplă la sfârșitul vieții. Motivul pentru care vorbesc despre praguri este că ne afundăm dintr-o dată în necunoscut.
„Trebuie să ascultăm din nou. În golurile care ne scapă în arta de a asculta, se găsește empatia.”
În 2018, a fost ultima dată când ai dansat într-un solo, în „Xenos”. Ce a motivat acea decizie: oare ți-ai ascultat corpul sau ți-ai dorit să te poți concentra pe altceva?
A.K.: Cred că pur și simplu am obosit să fiu departe de copiii mei atât de mult timp. Încep să îmbătrânesc și îmi simt limitele. Aș fi vrut să fie invers: odată ce ajungi la maturitate și ai experiență, să trebuiască să te antrenezi mai puțin, dar nu. Trebuie să mă antrenez și mai mult. Dacă o sesiune obișnuită dura pentru mine 2 ore, acum o sesiune obișnuită are 4 ore (iar aceasta, înainte să încep măcar repetițiile din fiecare zi). Auzeam vocile copiilor mei în corpul meu mult mai puternic decât dorința de a dansa pe o scenă, deci, a trebuit să le ascult. De fapt, una dintre problemele majore pe care le avem și importanța căreia a fost diminuată în cultura modernă este că am încetat să mai ascultăm. Trebuie să ascultăm din nou. În golurile care ne scapă în arta de a asculta, se găsește empatia. Prin urmare, într-un fel, am pierdut capacitatea de a fi empatici.
O mare parte a vieții tale a însemnat să te lupți cu sentimentul de a fi diferit și nevoia de a integra elemente extrem de diferite (rădăcinile din Bangladesh, cultura britanică, radical diferită) în propria identitate, care este una complexă, multifațetată. Ai încercat să le aduci împreună, să le reconciliezi prin munca ta creativă și dans. Oare ai ajuns la acea împăcare până la urmă sau este un proces continuu pe parcursul întregii vieți?
A.K.: Nu, este un proces continuu pe parcursul întregii vieți. Cred că împăcarea înseamnă să accept că va exista întotdeauna negociere și tensiune. Identitatea ne este în continuă schimbare și tindem să uităm asta. De asemenea, gândirea ni se schimbă, spiritul ni se schimbă, pentru că trăim ceva diferit în fiecare secundă. Identitatea e un proces de evoluție continuă, iar împăcarea poate veni doar acceptând aceasta.
În cadrul ediției din acest an a Festivalului de Teatru de la Sibiu, lui Akram Khan îi va fi dedicată o stea pe Aleea Celebrităților. Akram Khan Company, compania de dans înființată de Khan împreună cu producătorul Farooq Chaudhry, a sărbătorit anul trecut 20 de ani de existență printr-un program online divers, de dans, muzică și discuții – The Silent Burning Project, poate fi urmărit online aici sau în cadrul programului FITS. Spectacolul „Diavolul din noi” va avea loc în data de 25 și 26 august, la Fabrica de Cultură IACM Construcții SA–UniCredit.
*Imagine reprezentativă: Jean-Louis Fernandez
(articol apărut în ediția specială a revistei Capital Cultural, Nr. 27)
[for English version, click here]