A devenit unul dintre cele mai apreciate cvartete din lume, cu peste 100 de turnee pe an, 14 premii internaționale și peste 1200 de concerte în 46 de țări. Cvartetul ConTempo s-a format în 1995 la Universitatea de Muzică din București. Cei 4 muzicieni români au avut onoarea să interpreteze în fata unor mari personalități precum Papa Ioan Paul al II-lea, Prințul Charles, Nelson Mandela, Angelica Houston, Angela Lansbury, Martin Sheen sau Merv Griffin. Au înregistrat muzică pentru serialul HBO realizat de Tom Hanks și Steven Spielberg, „Band of Brothers”. Din 2013, în urma unei audiții europene, ConTempo a fost selecționat pentru a i se oferi rezidența RTE pentru cvartetul de coarde la Radioteleviziunea Națională din Irlanda. Anul acesta, avem ocazia să-i ascultam la Sibiu, în cadrul Festivalul Icon Arts.

Sunteți de douăzeci de ani împreună. Ce vă unește? Ce vă ține împreună?

Adrian Mantu: Cred că ceea ce ne-a făcut să lăsăm totul deoparte și să începem să cântăm cvartete împreună. Mi-aduc aminte ca și când ar fi fost ieri, cum înainte de revoluție, cu ajutorul casetelor video din străinătate, care circulau ilegal în România, am avut șansa să ascult un concert al cvartetului Amadeus cu cvartetul Razumovski, op.59, nr.3 de Beethoven. Și asta a fost totul, a fost ca un drog – muzica de cameră și mai ales cvartetul, asta m-a făcut să îmi doresc enorm să cânt în formații camerale. De la o vârstă fragedă am început să cânt în diferite formații camerale, începusem violoncelul doar de doi ani când am participat la primul concurs. Apoi au urmat alte concerte și, între timp mi-am cunoscut colegii, pe Ingrid, Bogdan și pe Andreea. Noi cântam, în acea vreme, în două cvartete diferite și ne-am decis să participăm la un concurs de muzică contemporană, desfăsurat la Roma, în 1995. Din diferite motive niciuna din formații, nici a mea, nici cea a lui Mișu Bogdan, nu a funcționat. Întâmplător, ne-am întâlnit cu un prieten comun, compozitorul Fred Popovici, și, stând de vorbă, ne-a sugerat să mergem la concurs împreună și în ciuda timpului scurt și a așteptărilor, am mers la concurs și am câștigat locul doi. Atunci am renunțat la orice altceva și ne-am propus să ne concentrăm pe muzica de cameră. Este ca un drog, un microb al spiritului. Este ceva extraordinar să poți cânta muzică de cameră și să fii atât solist, cât și dirijor și, mai ales în creațiile contemporane sau în cele baroce, în care vrei să improvizezi – compozitor. În zilele noastre sunt și foarte multe proiecte cross-over, în care ne combinăm cu artiști din teatru, din dansul modern, din artele vizuale. Este ceva extraordinar să poți colabora cu toți acești artiști și, în continuare, să cânți muzică de cameră, repertoriu de cvartet, repertoriu care necesită câteva vieți pentru a fi ascultat și încă câteva pentru a fi cântat. Dorința noastră de a cânta o muzică extraordinară ne-a unit, întrucât cvartetul este considerat, de toți compozitorii, perfecțiunea întruchipată. Orice compozitor scrie o simfonie, o operă, o sonată, dar la sfârșit, în apogeul carierei lui, scrie și cvartete.

cvartet_Contempo

 Mi-ați spus ce v-a unit. Însă, ce v-a făcut să rezistați?

Adrian Mantu: Aici e partea interesantă. Știm cu toții că e greu să trăiești în doi, darămite în patru. Nu e ca și cum ai fi căsătorit cu ceilalți trei membri ai cvartetului, ci e ca și cum ai avea pe lângă tine, în permanență, trei mame soacre. Se spune că primii cinci ani într-o formație camerală sunt cei mai grei. La fel ca și într-o relație, la început e dragostea, dorința de a fi împreună, iar apoi, normal, încerci să trăiești cu defectele și calitățile celuilalt. Noi am reușit acest lucru. Foarte multe formații camerale s-au destrămat. În afară de cvarteul Amadeus, de care aminteam mai devreme și cu care am avut șansa extraordinară să lucrăm, nu cred că mai există cvarteturi de coarde care să nu fi schimbat membrii. Probabil că, fiind și toți români, irlandezi în pașaport, faptul că am plecat de mici din țară, ca și cvartet, în Canada, în Spania, în Franța, în Italia și apoi la Londra, ne-a apropiat. Există momente și momente în viața fiecăruia. Nu pot spune că este ceva extraordinar să stai de dimineața până seara cu colegii tăi la repetiții, pe drum, în avion, dar acum, când ne-am maturizat și noi, după douăzeci de ani de cvartet, știm să vedem partea profesionistă, știm să ne bucurăm și, pe scenă, încercăm să ne gândim că acesta poate să fie și ultimul nostru concert. Noi suntem fragili ca oameni și o chestie minoră îți poate afecta cariera. Ne bucurăm de fiecare concert ca și cum ar fi ultimul.

Când spuneți că un concert este extraordinar?

Adrian Mantu: Eee, aici e cum spunem noi – ”debatable”. Ai un ochi critic întotdeauna. Atunci când cânți, îți dai seama de orice greșeală, de ce nu a ieșit conform planului și acest lucru îți distrage puțin atenția. Culmea e că, deși tu nu ai fost mulțumit de anumite concerte, de anumite lucruri tehnice, exact acele momente s-au bucurat de un succes colosal. Pe de altă parte, au fost și concerte pe care noi le-am considerat ca a fi senzaționale și care, totuși, nu au avut un mare succes. Este puțin discutabil. De exemplu, sunt concerte în care la un moment dat pe niște piese celebre facem ceva ce nu s-a mai facut, și cand simțim că nimeni nu mai respiră, că publicul trăiește cu noi, asta este un feed-back fantastic. De fapt, pentru aceasta suntem apreciați că reușim să creăm o legatură fantastică între public și noi, mai bine spus, între public și compozitor. ConTempo cvartetNoi suntem doar un instrument de legătură între două entități: public și compozitor și, de cele mai multe ori, pot spune că simt faptul că publicul nu este de partea noastră, dar este acolo să se lase purtat de noi și asta îți dă o responsabilitate colosală, pentru că tu știi că ai publicul în mâinile tale și ești ca un scamator care poți să te joci cu sentimetnele celor din sală. Dar trebuie să o faci într-un mod inteligent și adevărat. De aceea, analizăm foarte mult ceea ce cântăm, căutăm să dobândim cunoștințe extraordinare, nu numai despre compozitor, cât și despre toată epoca în care a trăit, despre ceea ce i-a influențat compoziția. Având toate aceste cunoștințe generale, suntem convinși că ceea ce facem pe scenă, atunci, este unica modalitate de a interpreta această piesă. Și convingerea, și energia pozitivă pe care o transmitem este apreciată de public.

 Cum vă selectați lucrările din repertoriu?

Adrian Mantu: În anumite săli, mai ales cele importante, de obicei, ți se spune ce trebuie să cânți. De foarte puține ori ai șansa să alegi ce lucrare vrei tu să cânți. În ceea ce privește piesele contemporane, ne asumăm ca unele sunt mai bune și altele mai puțin bune. Altfel, ne strângem în jurul mesei și ne dăm cu părerea și încep negocierile. Putem să spunem că suntem destul de norocoși, dupa 20 de ani avem 100-120 de concerte pe an și atunci e timp să mulțumesti pe toată lumea. Noi nu suntem genul care să avem două seturi de repertorii și asta să cântăm tot anul. Ne place să ne extindem, să colaborăm și să facem cât mai multe lcururi noi. Vrem să știm că am cântat tot ce se putea cânta și ce ne-a făcut plăcere. Până și lucrurile mai puțin interesante pe care le facem ne ajută să ne dezvoltăm și să cântăm mai bine. Dar, trebuie să vii cu idei noi în program, trebuie să încorporezi în programul tău tot timpul ceva nou și interesant. Deci, pe lânga Brahms sau Beethoven, normal trebuie să fie tot timpul ceva contemporan. Pentru că, asta dacă lipsește, mai bine stau și ascult acasă, pentru că cei doi s-au înregsitrat de sute de ori. Noi tratăm audiența ca și cum ar fi la același nivel cu noi. Încercăm să îi facem să fie parte a concertului. Încercăm să descoperim tot timpul ceva nou. În ultimii ani am cântat în premieră peste 40 de lucrări noi.

 Există o anumită adaptabilitate în funcție de locul în care cântați? Cum e publicul?

Adrian Mantu: În Anglia, spre exemplu, publicul este mai conservator, preferă Haydn. Dar, legat de adaptabilitate, în Anglia și Irlanda noi introducem concertele, vorbim despre fiecare piesă, neavând program de sală, anunțăm două din trei lucrări, lasând-o pe cea din urmă ca o surpriză, iar publicul este implicat în actul creativ, pentru că noi explicăm ceea ce cântăm, venim cu detalii necunoscute și încercăm să creăm o conexiune. În Japonia, dacă m-aș apuca să vorbesc pe scenă, cred că spectatorii din sală ar leșina. Ei manifestă o dorință de nou și apreciază muzica secolului XX, precum Bartok, însă își stăpânesc foarte bine emoțiile. Publicul este diferit peste tot și noi suntem ceea ce suntem. Noi, ca artiști, facem foarte multe compromisuri. Singurul spațiu unde nu e loc de compromisuri este scena. Acolo ne exprimăm exact cum credem noi de cuviință, cum ne simțim noi bine. Mi-aș dori ca mie, fiind în sală, să-mi placă ceea ce văd.  Este important să văd ceva interesant pe scenă, nu ceva frumos.

concert ConTempo

 Unde vă simțiți cel mai bine?

Adrian Mantu: În Irlanda și în Anglia. Poate pentru că noi am fost cvartet în rezidență în Londra timp de trei ani, iar în Irlanda de treisprezece ani și unde, de anul trecut, suntem și cvartet de stat al televiziunii irlandeze. Irlanda este și o țară în care, oriunde am merge, avem prieteni și ne simțim acasă. Sunt, de asemenea, convins că și în America, dacă am cânta, ne-am conecta imediat cu publicul de acolo.

Care sunt beneficiile pe care vi le-a adus titulatura de cvartet de stat al Televiziunii Irlandei?

Adrian Mantu: Simțim o anumită liniște. Cariera de muzician se poate întrerupe oricând, brusc și nu mă refer neapărat la un accident, ci la faptul că există foarte mulți muzicieni buni și, în fiecare an, apar noi valuri de muzicieni, iar publicul muzicii clasice scade într-un ritm alert. Noi încercăm să distrugem această barieră. Muzica clasică a rămas împotmolită în niște tradiții și obiceiuri care nu-și mai au rostul în acest secol. De exemplu, un concert de seară al unui cvartet care conține trei sau patru lucrări durează două ore. Câți oameni, în secolul XXI, au la dispoziție acest timp? Eu nu am timpul acesta. Și atunci găsim alternative. Noi am încercat să mutăm aceste concerte de seară, la prânz, lunch time concerts, să le facem de o oră și să fie puțin mai relaxant, să discutăm despre piese. Mergem și cântăm în biblioteci, în Irlanda. De asemenea, În Dublin, duminica, avem concerte în galerii de artă, numite noon concerts. La acestea se adaugă festivalurile în care colaborăm cu artiști din alte domenii și workshop-uri în școli.

Care mai e relația cu România?

Adrian Mantu: Pentru mine e simplu. Eu vin în România, văd partea frumoasă a lucrurilor, totul e bine și frumos și plec. Bineînțeles că nu este așa. Ceea ce apreciez, totuși, sunt aceste instituții culturale, precum Institutul Cultural Român, care dau o șansă artiștilor români să se facă cunoscuți în afară. Evident că poate anumite lucruri se puteau face și mai bine, dar important e că aceste instituții există și muzicienii români sunt apreciați. În Irlanda, de exemplu, timp de douăzeci și opt de ani, înainte de venirea noastră, a existat un alt cvartet român cu Mariana Sârbu. Și anul acesta, dăm doar exemplul violoncelistul Andrei Ioniță care a câștigat un concurs la Moscova, mai există un cvartet care a câștigat un premiu la Londra, la Melbourne. Muzicienii români sunt  apreciați foarte mult. Iar noi, nu o să uităm că aici ne-am format.

Pentru tinerii muzicieni din România ce sfaturi aveți?

Adrian Mantu: Să experimenteze, să călătorească, să se dezvolte. Observ că se descurcă foarte bine, în sensul că muncesc foarte mult, în ciuda sălilor de studiu, a lipsei instrumentelor de calitate. Aceste condiții creează o stare de frustrare care poate fi benefică, dacă o transpui în muzică. Acum, existând foarte multe posibilități să primești o bursă în Germania, Anglia, Franța, poți să creezi ceva, să-ți dezvolți o cultură muzicală, să dobândești cunoștințe, să intri în contact cu un alt model de predare, diferit de cel rusesc pe care îl regăseam, până acum, la noi. Asta trebuie să facă tinerii, să fie deschiși și atenți la toate posibilitățile care li se oferă.

Care sunt atuu-rile Festivalulul de Muzică Contemporană Icon Arts?

Adrian Mantu: În primul rând, știu cât de greu e pentru Asociație să își bazeze cursurile de măiestrie și să organizeze concerte de muzică contemporană. Este greu să promovezi, este greu să atragi un public, este greu să primești fonduri. Ei au încercat ceva unic, mai ales în România, afară primești ușor fonduri pentru promovarea muzicii contemporane și pentru artele contemporane, aici e mult mai greu. De-asta, am apreciat foarte mult când mi-au spus de idee, chiar nu mi-a venit să cred că așa ceva se face în România. În ceea ce priveste publicul, încă este aceea închistare în tradiționalism când vine vorba de artă contemporană. Mulți oameni poate, nici nu știu despre ce e vroba și atunci e nevoie ca artiștii să găsească cele mai inedite modalități de a le arăta muzica zilelor noastre. Eu cred că încet, încet, publicul va fi atras și de latura contemporană.

credit foto cover: Mihai Benea