Adrian Despot: „Mi-ar plăcea să mă vindec, să fac pace cu mine, pentru că încontinuu am impresia că îmi cos rănile cu un ac fără ață”

De 10 ani, Adrian Despot vine la Sibiu și cântă cu Vița de Vie la Sibiu Guitar Meeting Festival. I se pare unul dintre cele mai tari proiecte care promovează muzica, chitara și tinerii. Un fenomen național în care oameni de toate vârstele vin să cânte împreună melodii pe care le-au exersat înainte, să-și întâlnească idolii, să se asculte și să lege prietenii. Dar ca să înțelegi că e mai mult decât un festival, trebuie să participi măcar o dată. Anul trecut n-aș fi putut scrie asta. Nu participasem niciodată. Invitația lui Cosmin Marcu, unul dintre inițiatorii festivalului, de a modera discuția cu Adrian Despot, în cadrul Rock Talk, mi-a oferit ocazia să descopăr experiența din interior. Am spus da. Și, imediat, au apărut și părerile din jur: „Da, dar știi că Despot e un pic arogant…”, „Știi ce a răspuns acum mulți ani la interviul ăla?”, „Dacă nu-i plac întrebările, răspunde ironic…”.

Nu. Nu știam prea multe. Dar emoții am avut. Și mi-am spus că nu s-ar potrivi toate descrierile astea cu versurile pe care le compune și cu care rezonează mii și mii de oameni.

***

Adrian Despot nici măcar n-ar fi avut nevoie de un moderator. Pentru că are atâta pasiune când povestește cu tinerii din fața lui despre muzică, despre chitară, despre ce înseamnă să nu renunți. Și mai are ceva important: onestitate față de el însuși. Spune că, în sufletul lui, este foarte timid. Până nu demult îi era greu să privească oamenii în ochi, să socializeze și să accepte că este vulnerabil. Combinația de prostie cu mitocănie îl paralizează în orice moment. Atunci când compune, este ca un ceasornicar care stă aplecat asupra ceasului desfăcut și ia fiecare piesă minusculă la mână. Muzica și cuvintele sunt două arme puternice pe care le avem la îndemână. Își dorește ca tinerii de azi să aibă încredere în ei, să nu stea în zona de confort, să fie autodidacți, să creadă în visul lor și în chitară. Pe el, chitara l-a salvat.

De multe ori.

Oana Ciucă: Ați sărbătorit recent 30 de ani de carieră cu Vița de Vie. Ce simți că s-a schimbat în acești 30 de ani la omul Adrian Despot? Cum te vezi azi?

Adrian Despot: Ca să încep cu o parte pozitivă, în ultimii doi ani suntem în cea mai bună formă a noastră, nu-mi explic cum, atât fizic, cât și muzical. În ultimii doi ani am primit atât de mulți fani noi, tineri, încât simt efectiv că suntem în cea mai bună perioadă a noastră. Altfel, viața s-a schimbat în jurul nostru de foarte multe ori. Cred că suntem generația care a prins cele mai multe schimbări, de la micro la macro. Ca să mă leg de domeniul nostru de activitate, am plecat de la muzica pe suport, casetă, apoi benzi de magnetofon, viniluri; am ajuns la CD-uri. De la CD-uri am ajuns în epoca digitală. Din epoca digitală am început să revenim iar la viniluri, care au acum un boom fantastic în vânzări. Se întorc și casetele. Viața e ca un rollercoaster din ăsta în care, cumva, ca muzician, dacă mi se permite un sfat, cred că cea mai importantă calitate este încăpățânarea. Iată-ne de 30 de ani aici, fiind de multe ori în radar, dar de multe ori trecând și pe sub radar. Pentru că așa este viața și acum suntem în cel mai înalt punct al carierei noastre, să spun așa.

Oana Ciucă: „Om la loc”, cel mai nou cântec al tău, pe care l-ai lansat acum câteva zile, are deja mii de vizualizări și l-ai scris pentru proiectul „Un om cu o chitară”.

Adrian Despot: Acest proiect al meu, „Un om cu o chitară”, pe care l-am pornit anul ăsta, este cadoul pe care mi l-am făcut odată cu împlinirea vârstei de 50 de ani. L-am amânat extrem de mult. Tot timpul apăreau alte priorități, tot timpul trebuia să lucrez pentru Vița de Vie sau să repar centrala în casă, să repar dulapul mamei și tot felul de lucruri. Avem obiceiul ăsta de a ne pune pe noi pe ultimul loc. Și atunci, odată cu împlinirea vârstei de 50 de ani, am zis: OK, prioritizez proiectul ăsta. Și am început să compun pentru o voce și o chitară, exact așa cum mă știam eu pe mine din liceu. Și mă știu foarte bine pe mine din liceu, pentru că mi-am păstrat într-o sticluță această esență cu mine și o chitară.

Această imagine cu un copil și o chitară este cea la care mă întorc tot timpul atunci când viața pare că mă duce în niște sfere de unde risc să nu mai revin.

De fiecare dată când mi se urcă la cap faima, bine, acum nu mai e cazul, dar am avut ani în care apăream mult la televizor, eram vedetă, aveam concerte peste concerte și riscam să mi se urce la cap, atunci mă întorceam cu mintea în camera mea la Gara de Nord, la puștiul ăsta din liceu și o chitară care mă definește pe mine. Pentru că el, atunci când cânta, nu cânta pentru bani, nu cânta pentru faimă, nu cânta pentru feedback, nu cânta pentru toate lucrurile astea pentru care se cântă atunci când ești un om matur. Cânta pur și simplu pentru sufletul lui. El tot timpul mă calibrează pentru că îmi spune: „Adrian, ăsta ești, ăsta ești tu, ăsta!”. Și mă duce cu picioarele pe pământ, mă liniștește și-mi acordă libertatea de a face ce vreau din punct de vedere muzical, fără să țin cont de niciun fel de opreliște.

Prima melodie pe care am compus-o în această formulă, o voce și o chitară, se numește „Lorelei” și e o melodie pe care am scris-o integral pentru soția mea. Ea este recurentă în versurile Vița de Vie, dar nu are un cântec întreg dedicat ei. A fost foarte complicat să-l fac să poată să stea și în picioare, față în față cu ea.

Al doilea cântec pe care l-am lansat acum câteva zile se numește „Om la loc”. Nu e un cântec vesel, dar se bucură de un succes incredibil pe YouTube, adică la nici două zile deja am peste 60 de mii de vizualizări. Poate că nu sună mult, dar pentru mine sau pentru noi, pentru Vița de Vie, sunt niște cifre colosale. Noi nu suntem o trupă care face cifre online; ne mișcăm mai greu, adică atingem cifrele astea în perioade foarte lungi de timp. Nu știu ce se întâmplă cu „Om la loc”.

Conceptul acesta, „Un om cu o chitară”, este destul de riscant pentru că pe mine mă vulnerabilizează total. Nu am unde să mă ascund nici în spatele tobelor, nici în spatele amplificatorului de chitară, nicăieri. Sunt doar eu cu chitara mea și cu sufletul pe tavă. Îl numesc un fel de soul-stripping. Mă dezbrac sufletește în fiecare piesă în fața publicului. Zic asta pentru că noi, bărbații, avem gândirea asta: noi suntem puternici, noi tragem, noi facem, noi nu avem nicio problemă. Tragem și a doua zi și muncim și suntem foarte puternici. Ne negăm partea asta de slăbiciune sau de vulnerabilitate, de sensibilitate și atunci este foarte dificil pentru mine, ca bărbat, să-mi arăt vulnerabilitatea. Dar în momentul în care am conștientizat că sunt vulnerabil și am ales s-o spun prin cuvinte și s-o arăt în cântece, într-un mod paradoxal, am devenit mult mai puternic.

Oana Ciucă: Dar nu despre asta e muzica?

Adrian Despot: Nu știu. Fiecare artist își face muzica după cum consideră. Eu am ales să o fac; nici măcar n-am ales. Am început să o fac într-un mod terapeutic, autoterapeutic, să o numesc așa, și nu știu să o fac altfel. Mi-ar plăcea să pot să scriu cântece vesele, doar că de fiecare dată când mă apuc și… Hai, Adrian, scrie și tu un cântec vesel. Mi se pare atât de lipsit de esență, de conținut. Din păcate, avem un timp limitat aici pe Pământ și avem la îndemână niște arme extrem de puternice, muzica și cuvintele. Și mi se pare o risipă să mă lungesc în niște lucruri care-mi par desuete. E puțin mai adâncă muzica mea, sunt puțin supărat pe mine, să știi, că prea mă… Dar astea sunt lucrurile care mă fac pe mine să vibrez. Practic, am remarcat recent că îmi aleg cuvintele și versurile într-un mod foarte simplu, apropo de vulnerabilizare. În momentul în care scriu și involuntar am un puseu de plâns, este evident că textul ăla sau versurile alea trebuie să rămână acolo. Am ajuns să reacționez la zâmbet sau plâns atunci când îmi aleg momentele care rămân în piesă.

Oana Ciucă: Se transformă ceva în tine când vine inspirația să scrii? Simți că trebuie să urmărești să fii la momentul potrivit?

Adrian Despot: E o relație de love and hate extremă cu muzica, pentru că stările creative vin în urma unui exercițiu. Exercițiul ăsta mă fură de lângă familie, mă fură de lângă soție, mă fură de lângă copii, mă fură de lângă mama. Pentru că în momentul în care încep să lucrez la o piesă, sunt acolo, în idee. Fizic, sunt în casă, mă mișc, răspund la întrebări, dar nu le aud. Ele sunt în spatele creierului meu. Sunt ani de zile în care am fost în casă cu ei, dar nu eram mai mult decât o prezență fizică și îmi reproșez lucrul ăsta. Muzica mă fură, mă duce acolo. Din păcate, în momentul în care ies din camera mea, nu pot să închid ușa și să redevin un om conectat la realitate. Fade-out-ul ăsta este extrem de lung și fade-in-ul în starea creativă este foarte lung. Adică, de fiecare dată când vreau să mă apuc să scriu o melodie, îmi ia foarte mult pentru că știu la ce mă înham și totuși mă înham la lucrul ăsta.

Știu că sunt două luni de zile în care cânt și nu iese absolut nimic, dar trebuie să am încredere în procesul meu. Trebuie să știu tot timpul că sunt două luni în care cânt în fiecare zi și încerc să fac piese noi și idei noi și nu iese nimic. Trebuie să cred în procesul, să-mi fac acest tatuaj, Trust the process. Și după aceste două luni în care nu iese nimic, să zici că s-a terminat, ultima idee a lui Adrian s-a dus cu ultimul cântec, sunt zero, secat și nu o să mai pot să compun niciodată. După două luni încep să apară semne și deja în a treia lună aproape fiecare punere de mână pe chitară sau fiecare luare de pix în mână și scris pe foaie apar lucruri care rămân. Pentru că sunt deja antrenat, sunt în zona aia, sunt în stare să fac lucruri.

Oana Ciucă: Sunt teme despre care nu poți să cânți, să scrii? Fericirea, de exemplu?

Adrian Despot: Am multe cântece despre fericire, dar tot timpul o metaforizez. Nu este fericirea asta hăhăită românească pe care o găsești pe toate gardurile. Sigur, trebuie să existe și muzică veselă, adică trebuie să existe și muzică care să se cânte la beții, nunți, soacre, whatever. Trebuie să existe toate formele de muzică. Dar eu nu mă regăsesc în genul ăsta. Cred că fericirea este tot timpul legată mai degrabă de o împlinire decât de o hăhăială.

Oana Ciucă: Care a fost momentul în care ai zis: „Da, m-am maturizat”?

Adrian Despot: Nu știu dacă a venit încă. Am multe etape în care am crescut foarte mult. Una dintre ele a început în 2012, de exemplu, când fostul nostru clăpar și impresarul nostru și managerul nostru a decis să plece din trupă. A plecat din trupă și noi am rămas fără impresar. El îmi oferise mie, în toți anii ăștia, din ’96 până în 2012, confortul de a nu trebui să vorbesc cu oamenii din industrie, cu organizatorii. Nu cunoșteam pe nimeni, nu mă interesa absolut nimic. Veneam, mă suiam pe scenă, cântam, plecam. Nu făceam socializare cu nimeni. Pentru că ăsta eram eu, extrem de timid. Ei bine, în 2012, când am rămas fără acest om, am avut varianta de a contacta un alt impresar. Dar până să-l găsim, am preluat eu aceste frâie. Și atunci viața m-a împins de la spate să vorbesc cu oameni, să fiu social, să pot să zâmbesc, să pot să port discuții ochi în ochi. Pentru că nu puteam să mă uit în ochii oamenilor, tot timpul evitam privirile. Și după doi ani de exercițiu, cum să zic, el a plecat din trupă, cumva dorind să ne facă rău, dând această premoniție că în șase luni o să dispărem. Ei bine, pe mine lucrul ăsta m-a motivat, m-a ambiționat și uite că, în intenția lui de a ne face cel mai mare rău, mie personal mi-a făcut cel mai mare bine, pentru că m-am deschis și astăzi sunt cine sunt în mare măsură datorită lui. E foarte interesant cum viața întoarce lucrurile.

Oana Ciucă: Deci, cumva nu te-a încărcat partea de management, poate ți-a luat din timpul de creație, dar te-a ajutat pe partea cealaltă?

Adrian Despot: A fost foarte dificil. Am ieșit din zona mea de confort, acolo unde se întâmplă toate lucrurile bune în viață, și am reușit să-mi fac aceste skill-uri de om normal, nu știu cum să zic, că eram de pe altă planetă. Dar da, asta este, așa cum văd eu, meteahna tinerei generații care refuză cu abnegație să iasă din zona de confort. Nu au acest know-how și, cumva, confortul pe care îl au în jurul lor îi face ca, atunci când dau de un obstacol, să nu încerce să treacă mai departe de el, mai degrabă îl ocolesc sau fac altceva.

Oana Ciucă: Ce contează cel mai mult în munca ta: disciplină, creativitate, inspirație etc. În ce ordine?

Adrian Despot: Așa cum le-ai enumerat, am nevoie de toate, dar cu siguranță disciplina e foarte importantă. România are un fel foarte nedisciplinat de a funcționa și partea proastă este că această nedisciplină pe care o vedem în orice fel de domeniu: economic, politic, educațional, din păcate, este contagioasă. Este țara care te învață, după chipul și asemănarea ei, că nu trebuie să fii profesionist. Merge și dacă nu ești profesionist. Ce are dacă întârzii 10 minute sau un sfert de oră? Ce are dacă nu ești în cea mai bună formă a ta astăzi? Pentru că, de multe ori, constați asta pe scenă: ești extrem de obosit, tu știi că ai prestat la 50% din intensitate, publicul nu își dă seama, publicul aplaudă și atunci apare acest drăcușor care zice: „Bro, ai văzut că a putut merge și așa? Ia data viitoare, să nu te mai chinui ca prostul atât de tare. Din fericire, pasiunea mea patologică pentru muzică mă face să fiu extrem de disciplinat în tot ceea ce ține de interpretare, de creație, de compoziție și de prezentarea artistului la ore fixe și în parametri cât mai profesioniști. Este singurul mod în care știu să funcționez și să știi că e destul de greu pentru că, așa cum ți-am spus și cum probabil știi și tu, încercăm să fim perfecționiști într-o țară care pare mai degrabă o improvizație.

Oana Ciucă: Trei lucruri care te definesc?

Adrian Despot: Sunt încăpățânat, sunt foarte sensibil, deși de multe ori o ascund foarte bine și încerc pe cât pot și sper că sunt un om bun.

Oana Ciucă: Ce te deranjează cel mai tare în jur?

Adrian Despot: Combinația de prostie cu mitocănie. Adică, agresivitatea combinată cu prostie sau agresivitatea combinată cu mitocănie efectiv mă paralizează, îmi închide gura, nu știu cum să reacționez, mă blochez. Sunt convins că există un concept psihologic pentru asta. Deși am 50 de ani, deși sunt adult, acest cocktail mă paralizează și mă transformă într-un copil fără niciun fel de putere.

Oana Ciucă: Ce ți-ai dori să păstrezi la tine și peste alți 10 ani?

Adrian Despot: Nu am mari șanse să mă mai schimb din punct de vedere creativ și compozițional. Sunt foarte mulțumit de tot ce mi se întâmplă. Sunt foarte hotărât să merg pe drumul ăsta mai departe, de autodescoperire prin muzică. Mi-aș dori să reușesc să fac pace cu mine. Mi-ar plăcea să mă vindec pentru că am impresia că încontinuu îmi cos rănile cu un ac fără ață. Și, doi, mi-ar plăcea cumva să fac pace în mine între aceste momente în care sunt departe de familie, făcându-mi arta. Nu știu cum să fac. Evident că nu pot să fiu în ambele locuri în același timp, dar cumva trebuie să fac pace în mine cu chestia asta. Familia mă înțelege, familia mă susține, dar e la mine, nu e la ei.

Oana Ciucă: Ce rol are publicul? Mai ai nevoie de confirmări atunci când scoți o piesă nouă?

Adrian Despot: De fiecare dată! De fiecare dată am nevoie de confirmări pentru că, din păcate, la botez, probabil ai mei au uitat să cheme o zână și atunci ea s-a supărat și m-a hărăzit cu sindromul impostorului pe care l-am cărat în spate extrem de mult timp. Din fericire, în ultimii ani, uite că încăpățânarea mea a reușit să-mi confirme mie că nu sunt un impostor și atunci, cumva, rămâne în plan secundar. Publicul mă ajută să-mi confirm lucrul ăsta, că nu sunt un impostor. Pe cât de egoistă este muzica mea, pentru că este un proces terapeutic făcut de mine pentru mine, am o satisfacție enormă atunci când văd că muzica mea ajută alți oameni. Inițial, credeam că m-am apucat de cântat pentru a avea în fața scenei oameni care sar, dau din cap, urlă și ne cântă versurile. Ce s-a întâmplat, însă, am constatat că sunt oameni care s-au întâlnit la concertele noastre, sunt oameni care au întemeiat familii, sunt oameni care au dansat la nuntă pe melodia „Praf de stele” și sunt oameni care au copii datorită unei melodii dintre ale noastre.

Mi se pare incredibil. Apropo de responsabilitatea de care vorbeam mai devreme, niciodată nu m-am gândit că eu, din camera mea, făcând o melodie și niște versuri, acea melodie pleacă în lume și naște viață, pune oameni împreună. E incredibil.

Oana Ciucă: Și sunt oameni care trăiesc sau se exprimă prin cuvintele tale din melodii. Introvertiți, emotivi, timizi, care reușesc prin cântecele tale să se simtă auziți.

Adrian Despot: Great! Mă bucur că vocea mea dă glas și altor voci