La intrare în Casa de Cultură a Sindicatelor, umbrelele se scutură de răceală și se plâng de picioare ude. Zâmbesc ironic, gândindu-mă că dintr-un oraș fumuriu al unei alte ploi, intrăm la ”Trilogie Ionesco”. Și cum poate fi atmosfera ionesciană, dacă nu dezolantă, inconfortabilă și apăsătoare, cam așa ca o ploaie care ne chinuie de săptămâni?
Sala o găsesc respirând liniștit, cu tăcerea unui public rărit, probabil suprasaturat artistic datorită Festivalului Internațional de Teatru. Totuși, calmul este promițător, pare exact genul de public neplictisit și atent. Și dansul se arată diferit față de alte dăți. E o dinamică care se construiește altfel și care captivează prin emoția gesturilor care emerg.
Metamorfoza invizibilă a unui spectacol
Deși, premiera ”Trilogiei Ionesco” a avut loc în 2009, acest spectacol pare a fi de fiecare dată nou și pentru dansatori. E o metamorfoză internă continuă, cu dansatori care își duc rolurile la alte niveluri sau le preiau de la zero.
”Lecția” în tăcere
Ovidiu Matei Iancu, a avut rolul profesorului în Lecția:”În Trilogie am dansat pentru prima dată. Am văzut baletul înainte, fiind montat de Monica Fotescu Uță (n.a. regie și coregrafie) și Alexandru Fotescu (n.a. repunere în scenă). Însă acum a fost debutul meu, dacă pot să spun așa. A fost interesant, adică orice rol te îmbogățește, orice rol îți aduce ceva: o stare, un lucru nou în carieră, o mișcare nouă. A fost obositor pentru mine, fiindcă veneam după alte spectaole, dar a ieșit bine.”
”Am fost recent la teatru și am văzut Lecția lui Mănuțiu. Nu aș compara, dar acum a fost diferit. Mi-a plăcut mult tăcerea, adică faptul că nu ai acele replici, ci doar muzică. ” – împărtășește din impresiile sale o doamnă din public. În ”Lecția” comicul se arată timid și neesențial. Nu se pune accent pe virtuozitate și spectaculos. Mișcările par minimaliste, echilibristica și limbajul non-verbal, trasmit însă aceeași intensitate a transformării elevei.
”Scaunele” cu un nou cuplu față de producția originală
Nici Russell Hewey nu a dansat în producția originală, alăturându-se un an mai târziu, în 2010. Rolul bătrânului din ”Scaunele” l-a perceput altfel, datorită noii partenere de dans.
«De fiecare dată când reexaminezi un rol, descoperi sute de noi idiosincrazii, care sunt inerente rolului și partenerului cu care dansezi. Nu am mai dansat în rolul bătrânului decât cu Aleisha Gardner. Însă de data aceasta, am fost onorat să dansez cu Aina Sanxo, care a debutat acum în rolul bătrânei sau a soției mele Edwina. Dinamica s-a schimbat, fiindcă nu o mai urmam pe Aleisha, care m-a învățat acest rol acum cinci ani. Acum îmi susțineam noua parteneră ca să capete încredere în coregrafie și personaj. Am utilizat această dinamică nouă în acel pas de deux din ultima parte, când ne îndreptam spre soarta noastră inevitabilă. Am mers cu Aina altfel decât cu Aleisha. Cu Aleisha era de parcă mergeam lângă cineva încă puternic, cu noi ambii pierzând biți din viața noastră cu aceeași viteză, dar Aina… am simțit cum se dezintegrează mai repede decât mine și astfel, am dansat cu ea ca și cum ar fi muribundă și s-ar trece înaintea mea. Ambele interpretări sunt valide și evocă emoții diferite și aceasta este frumusețea dansului și a evoluției sale. Când Natalia Makarova a fost întrebată cum s-a simțit când a dansat în rolul Odettei, ea a răspuns ”Care dintre ele? Am sute de Odette.»
Trucuri prin care se creează personajele în dans
Russell Hewey a dansat în pielea a două personaje totalmente diferite – pe lângă rolul bătrânului a avut și rolul rinocerului. L-am întrebat cum se descurcă un dansator cu aceste treceri de la un personaj la altul.
Russell Hewey: ”Există o multitudine de moduri prin care se creează un personaj. În primul rând, e stilul coregrafic și muzica. Ambele generează un anumit răspuns din partea dansatorului. Opțiunea muzicală pentru fiecare rol este stilistic și cronologic diferită, ceea ce m-a ajutat să nu amestec rolul bătrânului cu cel al rinocerului. Coregrafia, incluzând alegerea pașilor utilizați, este coordonată ca răspuns la muzică. Aceasta este baza dezvoltării unui personaj în dans. În al doilea rând, este aspectul fizic. Costumele accentuează portretul celor două personaje. Fizionomia bătrânului este ”construită”cu machiaj de jumătate de oră, aceasta fără a include coafura și apoi, i se adaugă costumul care trebuie să mă arate obosit și bătrân. Pantalonii și cămașa nu arată curate și noi. Costumul rinocerului reflectă caracterul său aspru și autoritar. Umerii îi sunt accentuați pentru a face prezența sa mai impunătoare, de asemenea, pentru a anticipa și a scoate în evidență, diferențele comportamentale și anatomice dintre om și animal. În al treilea rând, e reacția emoțională față de muzică, coregrafie și costum. Acum urmează combinarea acestor instrumente care mi-au fost oferite și transmiterea acestora audienței într-o manieră cât mai credibilă ca și cum ai aduce la viață o persoană. În timp, se adună ore de repetiții și puneri în scenă, îți dezvolți o realitate emoțională a personajului care te ajută să-ți pierzi simțul identității și să treci într-o entitate care este o altă ființă: el devine, în felul acesta, în mod esențial un alter ego, pe care îl scot din geanta mea de trucuri. Cât timp sunt în costumul bătrânului nu mai sunt Russell, dar Fred și la fel se întâmplă cu rinocerul. Claudiu Buldan îmi este un prieten drag, dar în acele momente când sunt rinocer și el este Berenger, mă gândesc literalmente cât de mult îl urăsc, fiindcă mă sfidează și cât de mult îmi doresc să se alăture forțelor noastre.”
Dansul rinocerilor – angoasă, determinare și gelozie
De la ”Lecția”, ”Scaunele” până la ”Rinocerii”, energiile se adună, revărsându-se din plin la final. Scena se umple treptat cu dansatori, conform regulei acumulării, specifică teatrului ionescian. Publicul este atras de metamorfoza personajelor și a lumilor lor.
”Consider că cel mai important în coregrafia pentru dansul rinocerilor este juxtapunerea stilistică cu pașii oamenilor. Rinocerii se mișcă tot timpul într-un mod dur, precis și brut. Nu e nimic ”hazliu” sau ”plăcut”, dar mai degrabă, totul se plămădește din angoasă, determinare și gelozie. Nu este un balet în care binele alternează cu răul și personajele sunt bine conturate în intențiile și personalitatea lor. E o divizare strictă între două forțe rivale, dintre care una este înlănțuită și cealaltă este liberă, unde una este manipulată și cealaltă manipulează, unde una este triumfătoare și cealaltă este distrusă. ” – îmi mai spune Russell Hewey.
Atmosfera ionesciană, percepută de public
La final, aplauzele au același entuziasm. ”Totul m-a impresionat. De la modul în care au fost realizate costumele, cu foarte multă atenție, atenție la detalii, până la modul în care au dansat, cu mult talent.” – exclamă o voce feminină.
Neașteptat pentru mine, descopăr în sală exact aceași stare de bine ca la orice spectacol al Teatrului de Balet Sibiu. O altă voce, care împărtășește cu bucurie: ”E foarte complicat să faci legătura între acești dansatori minunați și piesa clasică a lui Eugen Ionesco, dar a ieșit o abordare interesantă în opinia mea. Îmi place trupa de balet de aici. Mi se pare deosebită. Din păcate în seara aceasta nu au fost foarte mulți spectatori. E doar al doilea spectacol pe care îl văd cu ei. Am fost și la ”Sînt o babă comunistă”, la care citisem și cartea, și văzusem și fimul, deci am niște experiențe anterioare legate de realizările acestei trupe. Atunci, a fost sala arhiplină. E o trupă minunată, cred că ar trebui popularizată mai mult.”
Tragicomicul cotidian, vidul existențial, lipsa de sens n-a încărcat sufletului spectatorului, ci în mod bizar, l-a hipnotizat, a generat admirație. ”E singura variantă de Ionesco pe care am văzut-o pe scenă și cred că este greu de tradus prin dans, dar a fost extraordinar. Au reușit să redea extraordinar de bine. Și fondul muzical al Franței, al Parisului. Am intrat cu totul în atmosferă.”
Mă plimb în continuare printre oameni și impresiile lor. Tot ce culeg debordează de încântare:
”Piesa de astăzi a fost binevenită pentru mine. M-a reconectat cu universul cultural și muzical care se adresează unui anumit tip de spectatori. Iar muzica lui Vivaldi, cântecele lui Piaf și jazzul, pe care au dansat rinocerii, m-au ajutat să îmi creez o poveste proprie.”
”Chiar îi spuneam colegei, baletul a devenit aici la Sibiu ceva deosebit. Tot corpul de balet e minunat. Nici nu-mi venea să cred, căci n-am mai fost de mult la balet, dar am zis, e ceva extraordinar.”
N-aveam de unde ști că întâlnirea cu opera ionesciană urma să ne lase o senzație paradoxală. ”Așa ceva… Să știți că l-am ”înghițit” pe Ionesco cu multă plăcere!” Împărtășesc pe deplin senzația domnului cărunt cu pălărie. Tragicul, absurdul – prin dans, au o cu totul altă savoare.
credit photo: Ovidiu Matiu
