text & foto de Diana Nechit
Timp de trei săptămâni în iulie, Avignonul nu mai este doar un oraș medieval din sudul Franței – e un organism viu, acaparat de teatru. Zidurile groase ale palatului papal devin decor pentru voci tragice, comice, militante și angajate, iar piețele, trotuarele și chiar copacii se transformă în panouri publicitare viu colorate. În Avignon, afișajul nu cunoaște limite – totul e scenă, totul e spectacol.
În plin freamăt al celei de-a 79-a ediții, Avignonul face un pas înapoi pentru a privi spre începuturi. La Casa Jean Vilar, într-un spațiu discret de la etajul întâi, s-a deschis în 5 iulie 2025 prima expoziție permanentă dedicată istoriei Festivalului de la Avignon – o inițiativă mult așteptată, care dă formă vizibilă unei memorii colective. Les clés du Festival nu e doar o incursiune cronologică printre date și repere – e o călătorie afectivă și interdisciplinară, care pune în lumină nu doar ceea ce a fost, ci și felul în care s-a construit o utopie teatrală.
Aranjată în trei săli care însumează 350 m², expoziția dezvăluie comori ascunse din arhivele festivalului: desene de decor, schițe de costume, scrisori, recuzită, note de regie, fragmente de texte. E un colaj viu, care reconstituie nu doar istoria unui eveniment, ci și spiritul său fondator: un festival al artiștilor, al dialogului, al lumii reflectate pe scenă. Jean Vilar, fondatorul său în 1947, e prezent peste tot – în manuscrise, în idei, în vibrația fragilă a unei epoci care a crezut în teatrul ca formă de rezistență și comuniune.
Dar poate cel mai emoționant aspect al expoziției este acela al relației festivalului cu publicul său: cupluri care au venit an de an, adolescenți care au descoperit acolo prima piesă, generații întregi care au crescut împreună cu Festivalul. Les clés du Festival nu deschide doar o ușă către trecut – ci și o fereastră spre viitor, invitând fiecare vizitator să-și regăsească propriul rol în această poveste colectivă.
Dacă Festivalul In, bine încadrat, riguros curatoriat și ușor elitist, se desfășoară în spații consacrate și atrage nume mari (anul acesta, printre ele, Rața sălbatică de Thomas Ostermeier – o redare tensionată a piesei lui Ibsen într-o cheie actuală, Milo Rau cu o revizitare itierantă a lui Cehov ), în schimb, Off-ul este o explozie de vitalitate. Ca în peștera lui Ali Baba, găsești de toate: de la solo-uri dansate în capele gotice până la comedii de cartier, recitaluri stranii în beciuri cu umiditate și experimente vizuale în curți ascunse.
Străzile devin un imens bazar artistic. Actori costumați oferă pliante cu zâmbete conspirative, panouri mobile se plimbă în spatele bicicletelor, iar vocile se întrec într-un cor simultan, fiecare chemându-și publicul spre propria poveste. Uneori, e prea mult: miile de titluri din catalogul Off, pe care l-am luat de la Village du Off, par mai degrabă o provocare decât un ghid. Dar e o provocare plăcută – ca o hartă a unei comori imprevizibile.
În haosul colorat al festivalului, îți alegi repere: un spectacol sau două pe zi din In, câteva din Off, poate un performance de stradă care te ia prin surprindere. Apoi lași orașul să te poarte. Din fericire, am reușit să prind bilete pentru câteva titluri importante, iar restul rămâne în mâinile întâmplării și ale instinctului. Sau poate ale teatrului însuși, care la Avignon pare să aibă viață proprie.
Ediția a 79-a a Festivalului de la Avignon s-a deschis cu un gest care spune totul despre direcția actuală a teatrului mondial: un omagiu adus limbii arabe, „această limbă călătoare”, cum o numește Tiago Rodrigues, directorul artistic al festivalului. Nu e doar o alegere tematică, ci una profund politică – o încercare de a recupera o voce confiscată prea des de discursurile urii, de a-i reda bogăția, nuanțele, muzicalitatea. Un gest de reparație simbolică, dar și o invitație la ascultare – a memoriei, a poeziei, a geografiilor care se intersectează într-un spațiu al pluralității.
O treime din spectacolele selecționate anul acesta vin din acest orizont plurilingv al lumii arabe. Nu e vorba însă de reinterpretări ale patrimoniului, ci de creații contemporane, vii, care se construiesc la granița dintre forme: dans, muzică, poezie, mărturie, instalație vizuală. Totul se compune într-un limbaj scenic fluid, adesea colectiv, în care vocea individuală se împletește cu ecourile unei comunități. E una dintre liniile de forță ale festivalului din acest an: dispariția granițelor între genuri, migrarea de la narațiune la experiență, de la dramaturgie clasică la compoziții senzoriale și fragmentare.
Fie că ești în In, fie că te pierzi prin hățișul generos al Off-ului, te întâmpină aceeași estetică a suprapunerii și riscului: imagini care îți rămân în minte ca niște vise lucide, actori care sparg convențiile, forme de spectacol care sfidează tiparele. Iar clasicii – Ibsen, Claudel, Cehov sau alții – apar doar pentru a fi reconfigurați, reîncărcați cu prezent.
Dar cum să alegi, cum să vezi, cum să înțelegi tot ce se întâmplă? Festivalul Off, aflat anul acesta la a 59-a ediție, bate din nou toate recordurile și transformă orașul într-un labirint teatral amețitor. Cifrele par ireale: 1 724 de spectacole, aduse de 1 347 de companii din Franța și din lume, în 139 de teatre răspândite peste tot – în capele, în pivnițe, în hale, în curți improvizate sau spații alternative. Este, poate, cea mai mare manifestare de artă independentă din Europa. Această abundență e în același timp o binecuvântare și o provocare. Ai senzația că totul se joacă deodată și că orice alegere e o renunțare. Te poți simți copleșit – și e firesc. Dar tocmai în această densitate se ascunde farmecul Off-ului: e un spațiu al descoperirii, al hazardului și al instinctului.
Din această comoară eclectică, în care teatrul se amestecă cu dansul, performance-ul și poezia scenică, am ales trei spectacole, ca niște pietre rare, de urmărit între 5 și 26 iulie. Nu e un top. Nu e o selecție obiectivă. E mai degrabă o hartă personală printr-un teritoriu în continuă mișcare. În Off, nu există „margine” – ci doar alte centre, efemere, necartografiate. Teatrele se deschid dimineața devreme și rămân aprinse până noaptea târziu. Iar între ele, un oraș viu, în care publicul devine parte din spectacol, iar teatrul își recâștigă acel rol originar: de a aduna oamenii împreună, pentru o oră de sinceritate, miracol sau neliniște.
Primul spectacol văzut în Off a fost o reluare, Roberto Zucco de Bernard-Marie Koltès, în regia tensionată și lucidă a lui Rose Noël. Un text cult, revenit pe scenă cu forță și claritate. Koltès nu scrie drame – scrie epopei întunecate despre inadaptare, violență și vis. Zucco e una dintre ele: o poveste cu accente mitologice, inspirată dintr-un caz real, dar transformată într-o meditație poetică despre libertate, limite și ruptură. Într-o noapte, Roberto Zucco evadează din închisoarea în care este deținut pentru uciderea tatălui său. De acolo pornește o goană halucinantă, în care întâlnește mai multe personaje – fiecare reflectând, ca o oglindă spartă, căutarea identității sale.
Zucco devine astfel o figură spectrală, un anti-erou, un fugar care scapă nu doar din închisori fizice, ci și din cele mentale, sociale, culturale. O formă de rezistență mută, care deranjează tocmai pentru că nu cere nimic. El este – și asta e suficient. Regia lui Rose Noël mizează pe claritate și tensiune, alternând scene brutale cu momente de o delicatețe neliniștitoare. Spațiul gol, luminile tăioase, tăcerile bine dozate – toate contribuie la o atmosferă în care violența nu e spectacol, ci simptom. Frica, dorința, poezia – nu vin de la replici, ci din prezențele actorilor, din modul în care trupurile lor stau în scenă. Cuvintele lui Koltès nu oferă soluții – doar crăpături prin care realitatea se vede altfel. În lumea în care Zucco fuge, totul pare să se fi transformat într-o închisoare cu pereți transparenți.
Iar această fugă continuă, marcată de întâlniri tensionate și momente de răgaz fragil, devine o parabolă a alienării noastre colective. Al doilea spectacol pe care am reușiy să-l văd, o mai veche dorință a mea, a fost un performance de Olivier de Sagazan, tatăl celebrei cântărețe Zaho de Sagazan, sugestiv intitulată Transfiguration și care vorbește despre identitățile noastre și relația noastră cu corpul, un spectacol care a devenit legendar și a fost deja jucat de peste 350 de ori. În costum și cravată, în semiîntuneric, bărbatul stă lângă foc. În jurul său sunt boluri și o bucată de pământ. Este acesta un ritual șamanic? Orice ar fi, el începe un fel de transă. Își cufundă mâinile în lut, acoperindu-și mai întâi capul. Brațele sale mari se întind ca un vultur, iar cântecul său se înalță, hipnotic.
Mâinile sale, pline de vopsea, dansează acum pe capul său. Apar apoi o serie de creaturi: animale și alți monștri. Omul își pierde forma umană. În mâinile lui Olivier de Sagazan, materia prinde viață, se agită, se revoltă și îl înghite. Lutul umed, amestecat cu paie, vopsea, crengi sau resturi organice, devine o prelungire a trupului – dar și o mască care îl devorează. Corpul artistului se transformă într-un câmp de luptă între om și formă, între identitate și uitare. Gesturile devin instinctive, oarbă modelare și ștergere, suprapuneri, dislocări. Până când conturul uman se pierde și nu mai știi dacă te uiți la un chip, o ființă mitologică, un animal născut din haos sau o metaforă vie a dezagregării.
Este o dez-vrăjire a umanului și o reîntrupare brutală în materie. Chipul dispare, apoi renaște, apoi se destramă din nou – într-un ritual tulburător, în care materia nu mai este instrument, ci partener de suferință și revelație. În acest amestec de carne, lut și vibrație viscerală, Sagazan nu creează un personaj – ci dizolvă omul până la esența sa instinctivă. În timpul acestui proces de transformare, artistul nu va vedea nimic din ceea ce face sau din creațiile sale fermecătoare, uneori terifiante. Tot ceea ce rămâne sunt percepțiile profunde, intime, idealurile artistului, identitățile ascunse care îl posedă. Artistul a devenit o sculptură vie, psalmodiind și scandând la limita audibilității, ca o marionetă nebună. În același timp deconcertantă, radicală și profund emoționantă, apariția sa devine o oglindă a temerilor noastre și ne reamintește de importanța corpului, atât de des distanțat în viețile noastre conectate. „Sunt uimit de măsura în care oamenii cred că este normal să fie în viață”, spune Olivier de Sagazan, „întregul meu scop este de a surprinde stranietatea de a fi aici”. Sunt imagini puternice, care rămân cu tine mult timp după terminarea spectacolului.
Uneori, întâlnirea cu un spectacol începe cu mult înainte de a intra în sală. Într-o dimineață, traversând centrul Avignonului, ne-a atras atenția un grup de statui vivante – siluete palide, în halate de spital, imobile pe marginea străzii. În jurul lor, trecătorii încetineau, privirile se agățau de acele corpuri suspendate între viață și uitare. Nu era doar reclamă. Era deja spectacol. Era deja o poezie a vulnerabilității. Așa am ajuns la Colette – chambre 212, creația coregrafei Judith Desse, dansatoare și fostă infirmieră, care aduce pe scenă o lume rar reprezentată: viața tăcută și tensionată dintr-un azil de bătrâni. Spectacolul, numit coup de cœur în 2024 de cotidianul Le Temps, împletește dansul, documentarul sonor și gestul artistic într-o meditație profundă despre memorie, singurătate și demnitate. Pe scenă, corpurile tremură, așteaptă, își repetă micile rutine – un dans al fragilității, construit din gesturi reale, văzute și trăite de artistă în anii petrecuți ca infirmieră. Judith Desse nu imaginează, ci reactivează.
Ani întregi a înregistrat voci, pași, oftaturi, bucăți de viață adunate din căminele de bătrâni, iar acum le oferă un cadru poetic și politic. Oscilând între ficțiune și document, spectacolul devine o mărturie corporală – despre cei care așteaptă să fie văzuți, despre trupuri care se sting lent, dar care păstrează în ele dansul unei vieți trecute. Colette – chambre 212 este și o dedicație intimă: un omagiu adus bunicii artistei, moartă prematur într-un centru de îngrijire, în urma unui tratament precar. Împreună cu lectura tulburătoarei anchete Les fossoyeurs a jurnalistului Victor Castanet, această experiență personală a reaprins în Judith Desse dorința de a vorbi despre lumea medicală cu care a fost odinioară intim legată – și pe care o transpune acum cu o luciditate tandră, rar întâlnită. Un spectacol care nu se uită ușor. Pentru că vorbește nu doar despre „ei”, cei bătrâni, cei îndepărtați, ci despre noi, în devenire. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, vom ajunge în acel corp care așteaptă. Și poate vom avea norocul ca cineva, undeva, să ne spună povestea.
Nu e posibil – și poate nici necesar – să scriu aici exhaustiv despre toate spectacolele văzute în selecția oficială a Festivalului In. Dar ceea ce merită spus cu voce tare este varietatea copleșitoare de stiluri și limbaje care definesc această ediție. De la precizia clinică a montării lui Thomas Ostermeier (Rața sălbatică), la exuberanța senzorială a Marlenei Monteiro Freitas (Nôt) sau la gestul meta-teatral și afectiv al lui Tiago Rodrigues (La distance), de la căutările vizuale și acustice ale Annei Teresa De Keersmaeker (Brel) la minimalismele conceptuale ori hiperrealismul politic – totul pare să coexiste într-un prezent teatral fărâmițat, polifonic, dar viu. În acest peisaj în continuă mișcare, teatrul nu mai e o singură voce, ci o rețea de căutări, forme și tensiuni care reflectă, fiecare în felul ei, fracturile lumii de azi. E un festival care nu impune o direcție, ci oferă o pluralitate de posibile drumuri, fiecare cu propriul său adevăr scenic.
Voi lăsa totuși câteva impresii despre spectacolul lui Tiago Rodrigues, regizor prezent și la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu și director al Festivalului de la Avignon și despre spectacolul Nôt de Marlene Monteiro Freitas, adaptare liberă după O mie și una de nopți.
În La Distance, Tiago Rodrigues lasă deoparte mecanismele metateatrale și coboară în intimitatea fragilă a unei relații tată–fiică, proiectată într-un viitor distopic cu rezonanțe tulburător de actuale. Suntem în anul 2077. Ea, Amina, a plecat pe Marte. El, Ali, a rămas pe Pământ. Între ei: un univers de absență, umplut cu mesaje vocale, amintiri tensionate și tăceri nespuse. Pe scenă, creată de Fernando Ribeiro sub forma unui cerc turnant, se reflectă două lumi simetrice, dar ireconciliabile: deșertul roșiatic al unei planete ostile și o cameră cenușie, aproape clinică, pe un Pământ aflat în declin. În mijloc – un copac înclinat, o stâncă, un bonsai sub sticlă, un pick-up care repetă obsesiv un fado sfâșietor. Decorul pare suspendat între vis și resemnare, iar scena care se rotește lent amintește atât de mișcarea planetelor, cât și de platanul care reia aceeași melodie, până ce sensul se dizolvă în emoție pură.
Spectacolul nu are acțiune propriu-zisă – are așteptare, ezitare, ruptură. Tatăl, medic într-un spital în colaps, trimite mesaje vocale fiicei sale, dar cuvintele nu ajung niciodată cu adevărat. Comunicarea lor este întârziată, spartă, dureros de abstractă. El – în costum maro, nostalgic, devitalizat. Ea – în halat alb, rațională, utopică, gata să rupă cu trecutul. Două lumi care nu se mai ating, chiar dacă se caută cu disperare. Dar La Distance nu e o piesă despre spațiu. Este o piesă despre distanță emoțională, despre filiație, despre imposibilitatea revederii. Nu se vorbește despre Marte, ci despre dor. Nu despre viitor, ci despre ceea ce rămâne nespus între un părinte și copilul său. Un spectacol lent, hipnotic, în care fiecare rotire a scenei pare să scormonească mai adânc în traumă și melancolie. Iar oceanul – acel simbol invocat în absență – nu mai este un spațiu de visare, ci un orizont inaccesibil, o rană primordială care separă pentru totdeauna două ființe care s-au iubit.
Marlene Monteiro Freitas propune cu Nôt nu o adaptare, ci o dizolvare a mitologiei celor O mie și una de nopți într-un poem scenic al dezordinii, al corporalității deformate și al gestului repetitiv care nu mai povestește, ci sculptează în materie și abur. Nu e Șeherezada cea pe care o așteptam – ci o prezență spectrală, evanescentă, un principiu de compoziție care reînvie, seară de seară, ideea că a povesti înseamnă a supraviețui. Spectacolul nu oferă o narațiune, ci ritm, derivă, stratificare senzorială. Spațiul curții de la Palais des Papes, la Cour d’Honneur, devine un teren de trecere între viață și moarte, unde fragmente de poveste sunt risipite în mișcări convulsive, în gesturi absurde, în trupuri suspendate între grotesc și tandrețe. Trei paturi albe, bazine de spital, scări care nu duc nicăieri, figuri mascate, deformate – toate participă la o coregrafie viscerală, care nu caută frumusețea, ci o formă de adevăr brutal. Monteiro Freitas nu „citește” O mie și una de nopți, ci o reactivează din interior.
Nu o interesează conținutul anecdotic, ci mecanismul narativ, forța arhitecturală a poveștii-cadru. În acest spațiu, noaptea nu e doar timp al fricii, ci materie a ficțiunii, locul unde povestea devine un act de salvare. Dar salvarea nu vine. Într-un final de o forță devastatoare, un dansator se întoarce pe scenă și rostește, cu voce sfâșiată, un monolog incoerent, o explozie de furie pură care lasă totul în suspensie. Este moartea poveștii, dar și nașterea unei alte forme de limbaj: una a rezistenței fără cuvinte. „Nôt” înseamnă „noapte” în creola din Capul Verde – și aceasta este, poate, cheia: nu e noaptea poveștilor, ci noaptea ca spațiu al transgresiunii, al neliniștii, al rescrierii perpetue. Spectacolul refuză orice exotism, orice reverie orientalizantă. Ce oferă în schimb este derapaj, inconfort, tensiune. Un public pregătit pentru o capodoperă recunoscută s-a trezit, în schimb, în fața unei limbi necunoscute, dar profund universale. Un spectacol radical, care nu seduce, ci înfruntă.
Poate că adevărata forță a Festivalului de la Avignon nu stă în vreo idee unificatoare sau în ambiția de a construi o panoramă coerentă a teatrului contemporan. Dimpotrivă, ceea ce impresionează este pluralitatea iradiantă a vocilor, formelor, limbajelor. De la dans visceral și instalații cu lut, la epopei intime despre bătrânețe sau relații sfâșiate de ani-lumină, fiecare spectacol pare să ceară ceva diferit de la spectator – o altă postură, o altă deschidere, un alt fel de a privi. Avignonul, în toată efervescența lui, e mai puțin un festival și mai mult o stare. Un oraș transformat în scenă, o scenă transformată în memorie. Pleci cu impresia că nu ai văzut tot – și e adevărat. Dar ce ai văzut a fost suficient cât să-ți reconfigureze privirea. Iar uneori, e de-ajuns.
