de Oana Nedelcu
Poate că Oscarurile nu sunt un etalon. La asta v-ați gândit? De ce ar fi un juriu compus din câteva persoane avizate mai bun decât un juriu mondial compus din mult mai multe persoane avizate? Pentru că nu încăpem toți într-o cameră de jurizare – am simțit nevoia unei glume în stillul specific Oscarurilor, – într-un articol care nu vrea să fie contra sau pro nimic anume, de fapt, și o să vedeți și de ce.
Academia de film este un reper major pentru ce este bun și ce este mai puțin bun în industria cinematografică, nu un reper absolut, trebuie să fii naiv să crezi asta. Ea adună o data pe an nume importante din industrie și le celebrează, nu doar pe unele, pe toate. Oamenii însă uită să se bucure de starea creată – ca tu cel de acasă să te simți parte dintr-un spectacol. Oamenii se ceartă și pun la îndoială corectitudinea acordarii premiilor, o necesitate de existență a ego-ului nostru printre ego-urile altora și a valorilor noastre printre valorile celorlalți. Oamenii se revoltă că nu au fost mai multe prezențe de culoare printre nominalizări. De când a devenit totul un rezumat al unei probleme care ține de rasă? De când este obligată America, Japonia sau orice altă țară, să își reflecte documentar și procentual în filmele pe care le produce – apartenența la rasă, religie sau anumite valori? Oamenilor le place să se piardă în detalii irelevante, pierzând de fapt esențialul. Care este esențialul? Starea creată de un eveniment care reunește o mână de oameni influenți într-un domeniu, care își celebrează munca și ducerea la capăt a unor proiecte bune. Nu vreau să discut despre ideea de consumerism hollywoodian și despre cum se încearcă punerea pe piedestal a unor „măscărici” cărora li se dă mai multă importanță decât inventatorului penicilinei, pentru că atunci nu aș mai fi scris un articol despre Oscaruri, ci despre „cum se încearcă punerea pe piedestal șamd.”.
Anul acesta nu am fost impresionată de nuanțele noi din filmele făcute. Nu am fost impresionată ca în alți ani, întrucât dacă ar fi să compar Best picture-ul de acum cu „A beautiful mind”, nu pot să îl compar, însă ce rost are să compari niște idei și niște realizări atât de diferite? Niște povești care se pot rezuma în 10 rânduri sau în 10 pagini? Poezii mai scurte sau mai lungi? Clasice sau minimaliste?
Birdman al lui Alejandro González Iñárritu este filmul care a câștigat premiul pentru Best picture. Dintre toate nominalizările de la această categorie, este într-adevar o decizie cât se poate de corectă. Nu voi dezvolta prea mult părerea mea despre Birdman, s-au ocupat mulți cineaști de el până acum și l-au luat <de fir și despicat în patru, în opt, în zece>. Dar pot să spun în completare că este un film cu o construcție specială, compus în jurul „condiției artistului”, poate un subiect suprasaturat de industrie, însă cu o viziune unică. Birdman este un film de viziune. Aș putea să mai zic asta de câteva ori. Nu este încadrat în tipologii. Este un film de moment, de impact, cu o cinematografie care subliniază și explică fiecare pas și secvență a lui și te ridică undeva sus de unde poți privi ce se întamplă în tine, în artist și în dorințele lumii și industriei. Nu este o întâmplare premiul. Nu este un moft. Nu este nimic ciudat sau de întrebat legat de acest premiu și este mai bine să fie văzut în schimb și în cazul în care nu este înțeles, probabil este doar o chestiune de gust, nu de calitate.
Alejandro Gonzalez Iñárritu și Michael Keaton
Am sperat să nu câștige Boyhood. Însă, de ce? Nu pentru că nu este un film foarte bun, ci pentru că nu este un film excepțional. Este o diferență între un film bun și unul excepțional, serios, este. Boyhood este un film emoționant, de care te atașezi pentru că te trimite în amintire – unde găsești experiențe asemănătoare din copilărie și adolescența care te apropie de el, te dublează, te retrăiește, dar atat, nu îți bagă un tăiș de cutit între coaste ca să te trezească din reverie, nu te alarmează, nu te surprinde încât să te facă să sari de pe scaun, mi-aș fi dorit așa ceva, chiar dacă nu sunt adepta filmelor de acțiune-la-pachet, îmi doream măcar psihologic să fi sărit puțin, dacă nu fizic. Bazat pe o filmare întinsă pe durata a 12 ani – regizorul își dorește să îl facă tangibil, credibil, real sau corect, însă ce-a pierdut el din vedere e că o astfel de tehnică se folosește de obicei pentru sublinierea unei situații care are nevoie de o exemplificare (pe durata a 12 ani), însemnând un twist deosebit al evenimentelor, asta dacă faci un film, pentru că a face un film diferă de a duce un trai zilnic, nu are rost să ne amăgim cu ideea că se poate face un film despre o zi normală de vară, o zi normală de vară fiind totuși frumoasă într-o lansare independentă pe o caseta video din colecția familiei.
Ei bine, ca să nu se supere toți fanii Boyhood, Patricia Arquette a câștigat totuși Oscarul pentru cea mai bună actriță într-un rol secundar din acest film. E bună. Da, e bună. Este o actriță care de-a lungul timpului a jucat în multe producții de calitate , provenită dintr- o familie de actori, Arquette a ținut un discurs de multumire <jos pălăria lui Meryl Streep> care a susținut-o prin aplauze despre care deja mai vorbesc alte 10 ziare și 10 posturi de televiziune în timp ce scriu despre acest moment.
Oscarul pentru cea mai bună actriță într-un rol principal a mers către Julianne Moore, un rol-omagiu tuturor persoanelor cu Alzheimer, un film care își dorește să contribuie la tragerea unui semnal de alarmă către importanța găsirii unui „leac” pentru o boală care poate fura totul, căci o persoană fără amintiri este o persoană a cărei viață începe în mijlocul unui nicăieri inclus în mijlocul plinului tuturor celor din jurul tău.
Oscarul pentru cel mai bun actor într-un rol principal se duce către „The theory of everything” – Eddie Redmayne sau R.eddie cum îi mai spun eu. Este un actor talentat și pertinent, rolul i s-a potrivit mănușă, ceea ce cred că a dus la simplificarea unor lucruri pentru el, însă nu este de contestat munca adusă în construirea rolului, care a fost, bună-bună-bună. Greu să îl joci pe Stephen Hawking și mai greu să fii Stephen Hawking, eu îl iau și ca pe un premiu pentru condiția lui deosebită care nu l-a oprit din a fi una din cele mai strălucite minți de care avem parte în povestea alegoriei noastre de pe Pământ.
Julianne Moore
J.K Simmons a luat Oscarul pentru cel mai bun actor într-un rol secundar. M-am bucurat pentru omul ăsta, sincer o spun. Se poate observa dedicația și implicarea lui în fiecare secundă a filmului. Nu a fost o nominalizare de umplutură, a fost una din puținele nominalizări care puteau merge fără nominalizarea celorlalți din categorie. Rolul i s-a potrivit de la fizionomie la atitudine, a fost o combinatie de trăsături care au mers mână în mână, aici succesul îi revine și echipei de casting, iar munca sa la detalii și gesturi se poate observa ușor, cu o mică „sforțare” a atenției.
Cel mai bun documentar. Despre cel mai bun documentar nu prea vorbește nimeni și unii chiar îl plaseaza în categoria „plictisitoare”. Ei bine, anul ăsta au fost două documentare foarte bune, care nu trebuie trecute cu vederea. „Finding Vivian Maier” și „Citizienfour”. Două documentare diferite, pe care nu aș avea cum să le compar, fiecare fiind deosebite în realizare și mai ales poveste. POVESTE. O femeie extraordinară despre care ar trebui să știe mai multă lume. O poveste care m-a bucurat că a fost descoperită în primul rând, pentru că Planeta Pământ putea să arunce la gunoi un geniu fotografic, dar Planeta Pământ a găsit un tânăr care a descoperit-o accidental și pentru asta ar trebui să îi mulțumim Planetei Pământ. Academia însă a trebuit să aleagă și a ales ce-a mers mai mult pe o situație politică, una care necesită o mică devoalare, „Citizenfour”, un documentar bine realizat care merită un Oscar măcar pentru „chinul” și „frica” de-a aduna și publica informații secrete despre rețeaua de telefonie americană, care a autorizat inregistrarea și monitorizarea tuturor apelurilor telefonice fără anunțarea și aprobarea „judecătorească” sau , mai ales, a națiunii. Big brother este deasupra noastră, a tuturor și nu trebuie să uităm asta.
Vivian Maier
Cea mai bună animație care a plecat cu un premiu de la Oscaruri a fost Big Hero 6. Un film amuzant, cu glume bine puse la punct, animație perfectă, potrivită și pentru copii și pentru părinții lor și pentru mine, un pic dezumflată spre sfârșit ca scenariu – previzibil, dar în orice caz, bine legată pe parcursul întregii durate a filmului. O altă animație bună de la aceasta categorie a fost „The tale of princess Kaguya”, personal mi s-a părut un film deosebit, fără explozii și artificii hollywoodiene, dar cu mult substrat.
Cel mai bun film străin a fost Ida. A fost un film bun mai ales pentru cinematografie, însă cinematografia s-a dus către Birdman și pe bun drept. Ida este un film fotografic, alb-negru, polonez, solitar, cu o poveste bună și o realizare bună, poate prea solitar pentru Hollywood (de unde și mirarea regizorului/producătorului în timpul discursului de mulțumire). Am auzit diferite păreri despre el, despre cât de plictisitor a fost sau lipsit de dinamism, însă pe mine nu m-a furat nici plictiseala, nici critica lipsei de dinamism, pentru că, fotograf fiind, printre altele, perfecțiunea cadrelelor și mai ales compunerea lor nu m-a lasat 10 secunde să respir între un moment și altul. La categoria cel mai bun film străin a fost nominalizat și Leviathan, un film rusesc regizat de (poate) cel mai bun regizor rus de astăzi, Rodnyansky, un film care este considerat de mulți o ofensă adresată patriei-mamă, cu toate că prezintă adevarul pertinent din jurul unei situații sociale din Rusia de astăzi. Ambele filme nominalizate pentru cel mai bun film străin sunt bune, dar diferite, criteriul politic și-a făcut iar loc printre deciziile juriului – poate – însă după cum spuneam la începutul articolului: a se citi începutul articolului.
Ida
Cel mai bun scenariu adaptat – The imitation game. M-am bucurat iar, pentru că a fost un scenariu bun, nu un film per total bun, dar un scenariu bun și demn de a fi dezvoltat și prezentat multora – care poate fără realizarea acestui film, nu știau exact cine a fost Alan Turing. (sau Benedict Cumberbatch- un actor deosebit). Nu ați văzut filmul? Păi ce așteptați?
Cea mai bună coloana sonoră – The grand Budapest hotel – un fel de coloană sonoră în genul ”Black Cat White Cat” hollywoodiana și pusă pe farse legate cu fundiță.
Cel mai bun montaj pentru Whiplash – o alegere cât se poate de normală având în vedere câte legături incredibile între cadre au fost făcute ca să pară ”real” tot ce se întamplă în toată armonia și nebunia și coordonarea de acolo.
Cea mai bună regie-artistică – Grand Budapest Hotel, iarăși, meritat premiul, Wes Anderson, bun băiat, chiar simpatic și dincolo de glumă și cu o viziune bună.
Cel mai bun machiaj, coafură, vestimentație – Grand Budapest Hotel. Este iar de înțeles de ce, baza filmului Grand B stă în viziunea combinării dintre machiaj, coafura, regie, vestimentație, venind la pachet. Este un film pus pe șotii, un concept diferit, un concept ambalat și aranjat într-un fel de idee de casă de păpuși/păpușari și mici elemente de commedia dell arte într-o versiune modernă.
Cele mai bune efecte vizuale Interstellar – despre care știam oricum că este un film deosebit de bun, care poate ar fi trebuit să fie mai prezent și la Oscaruri.
Da, mai sunt câteva categorii, aici este lista completă a nominalizărilor și câștigătorilor. http://oscar.go.com/nominees
Sursă foto: www.ragingfluff.wordpress.com
