de Andrei Barbu

Frământările artiștilor i-au sensibilizat adeseori pe membrii Academiei Americane de Film. De la „The Greatest Show on Earth”, trecând prin „Amadeus” și până la mai recentul „The Artist”, votanții de la Oscar au oftat și au pus ștampila pe filmele cu oameni cuprinși de chinul creației. Cred că până și pe Rocky l-au considerat un fel de artist, de i-au dat Oscarul pentru cel mai bun film, în fața unor titluri precum „Toți oamenii președintelui”, „Rețeaua” sau „Taxi Driver”.
În 2015, marele câștigator este “ Birdman”, filmul care l-a scos pe Michael Keaton din cripta actorilor despre care nu mai știa nimeni nimic, nici măcar că l-a făcut pe Batman la un moment dat. În mod clar inspirat de traseul real al lui Keaton, „Omul Pasare sau Virtutea nesperată a ignoranţei” analizează încercările disperate ale unui actor de a reintra în atenția publicului. Un haos bine orchestrat este acest “Birdman”. Nu e cel mai bun film al lui Alejandro Gonzalez Inarritu, dar e mai mult decât evident că i-a amețit bine pe votanții de la Oscar: cel mai bun film, cea mai bună regie, cel mai bun scenariu original și cea mai bună imagine.

Marele perdant al galei din acest an este, clar, “Boyhood”.

Doar un premiu a reușit să adune filmul făcut în 12 ani. Patricia Arquette, desemnată cea mai bună actriță în rol secundar, a profitat de ocazie ca să țină un discurs motivațional, aplaudat frenetic de Meryl Streep. Mult mai discret a fost J.K. Simmons, premiat pentru rolul din “Whiplash”. Văzându-l, m-am gândit ca e, totuși, un om cu bun simț și la locul lui, deși nu era exclus să își iasă din pepeni dacă făcea cineva o mișcare greșită, ca doar nu degeaba a jucat în “Oz”, serialul ăla cu inchisoarea în care se întâmplau tot felul de blestemații. La rolurile principale, n-am avut parte de surprize. M-am așteptat să câștige Eddie Redmayne în fața lui Michael Keaton și a fost foarte bine că s-a întâmplat așa. Altfel, ne trezeam că mitocanul ăla de Batman, pardon, Birdman, se urca pe scena și își lipea guma de mestecat de statuetă.

La actrițe, Julianne Moore a fost câștigătoare sigură: pe merit, civilizat și fără emoții.

E drept că o preferam pe Rosamund Pike, dar nu se făcea s-o lase nenea Oscar și acum cu ochii în soare pe una dintre cele mai bune actrițe americane de film din ultimii 20 de ani.

În rest, am avut parte de o gală-somnifer, cu toate categoriile alea plictisitoare care nu se mai termină.Neil Patrick Harris nu a ajutat prea mult la ridicarea moralului, iar momentele muzicale au însemnat, pentru mine, pauze de țigară. Eh, nu chiar toate.

Mi s-a părut că a sunat bine cantecul ăla cu John Legend la pian, poate și pentru că am văzut ceremonia la un televizor cu tub la care toată gălăgia de pe scenă era concentrată într-un difuzor discret, pe partea dreaptă. Și Lady Gaga m-a surprins într-un mod plăcut.

În primul rând, pentru că era foarte îmbrăcată și în al doilea rând pentru că încerca să cânte ca Julie Andrews. Să ne înțelegem, Gaga nu e Julie, da’ s-o vad eu acum pe Mary Poppins fredonând “Alejandro”.

Lăsând gluma la o parte, momentul “Sunetul muzicii” a fost emoționant, lucru rar într-o gală în care nici măcar filmele nominalizate nu trezesc cine știe ce emoții…