146 km până în iad

de Oana Cristea Grigorescu

Pare o scenă shakespeareană condusă de ironia destinului faptul că actorul Volodimir Zelenski, președintele ales al Ucrainei, a devenit comandantul legitim al armatei și simbolul luptei pentru libertate al întregii națiuni. Rolul asumat în realitate îl depășește în gravitate și miză pe cel din serialul În slujba poporului, cel care l-a făcut celebru pe actorul Zelenski. Fără a bagateliza, se dovedește că teatrul formează personaje care devin mai puternice în viața reală decât în ficțiunile scenei.

De mai bine de opt luni, invazia rusă în Ucraina a distrus o țară. Asistăm neputincioși la transformarea războiului în realitatea cotidiană a vecinilor noștri, încercăm să rezistăm banalizării și oboselii în fața tragediilor de lângă noi, internalizăm asaltul irațional al morților absurde, căutăm în teatru spațiul de expresie și de arhivare a memoriei dezastrului de la granițele noastre.  

Distanța de la Piatra Neamț la Vama Siret, 146 km, devine o explicită declarație politică a organizatorilor celei de-a 33-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Piatra Neamț, desfășurat în perioada 5-18 septembrie. Tema festivalului se traduce într-ungest de angajament al Teatrului Tineretului în reflectarea efectelor războiului și în susținerea artiștilor ucraineni. Primul lor gest firesc, după invazie, e să documenteze tragedia civililor, să mărturisească distrugerea deliberată a Ucrainei, să își pună arta în slujba adevărului istoric, a ceea ce era de negândit și neimaginat în Europa secolului XXI. În primăvară, solidaritatea civililor din România cu valurile de refugiați a fost urmată de numeroase reacții ale mediului cultural-artistic de la noi. Inițiativa Teatrul Tineretului, care dedică tema actualei ediții a Festivalului reflectării scenice a implicațiilor războiului, pledează prin spectacole invitate și dezbateri pentru vocea rațiunii, pentru restaurarea valorilor umanismului, pentru reactivarea funcției cathartice a teatrului.

Directoarea festivalului, regizoarea Gianina Cărbunariu, și-a asumat cu premiera performance-ului Decolonisation of Myself/Decolonizarea mea una din cele mai tulburătoare prezențe legate de tema festivalului, cea a artistului Artur Sumarokov, invitat în secțiunea internațională Something to Declare.

Actor, dramaturg și critic de artă, Sumarokov implică publicul într-o acțiune performativă, își asumă poziția radicală a refuzului oricărui raport cu cultura invadatorului rus; chiar mai mult, vrea să exorcizeze din mintea și educația lui întreaga cultură rusă de care a fost impregnat în școală și în societate. Propunerea performerului de a anula prezența culturii ruse din mintea și reflexele sale culturale poate fi asociată conceptului cancel culture și ridică întrebări neliniștitoare privind formele de acțiune și granițele colonialismului cultural. E firesc ca un popor invadat să refuze în timpul derulării conflictului armat orice referință la cultura invadatorului, dar această „decolonizare” de întreaga cultură rusă relevă implicațiile profunde ale violenței colonizării care amorsează o spirală a negării pe termen lung. Această formă individuală de cancel culture, legitimată de postura subiectivă a artistului ca exponent al victimelor, depășește contextul războiului actual și invită la reflecție asupra efectelor perverse ale dominației culturale.

Afectat direct de invadarea orașului său Herson, artistul a trăit în adăpostul subteran o lună de zile și mărturia lui poartă urmele traumei suferite. Publicului român, aflat în siguranță pe un teritoriu neutru, îi poate părea excesiv refuzul vehement al oricărei forme a „marii” culturi ruse, integral marcate în opinia artistului de gândirea colonială. Decolonizarea este o etapă „a rupturii totale și inevitabile a societății ucrainene atât de trecutul sovietic, cât și de «lumea rusă»” spune artistul în catalogul festivalului, ruptură reclamată de Ucraina independentă din 1991 până la momentul invaziei ruse din 24 februarie 2022. Istoria personală a artistului, născut în 1990 la Moscova într-o familie ruso-ucraineană, e generică pentru procesul autodeterminării în care s-a angajat Ucraina odată cu proclamarea independenței. Condițiile meteo nefavorabile au mutat în spațiul interior premiera care ar fi trebuit să se desfășoare în aer liber, în curtea Palatului copiilor din Piatra Neamț, reducând radicalismul gestului artistic. Într-o groapă, săpată în curte, urma să fie înhumate dovezile materiale ale colonialismului cultural, cărțile exponente ale dominației culturale ruse.

Mutat în spațiul Scenei Mobile, Artur Sumarokov aduce argumentele refuzului oricărei forme culturale rusești întins într-un sicriu, înfășurat în steagul Rusiei. În aer liber, ar fi urmat să dea foc steagului ca semn al refuzului asumat, ne-ar fi cerut să aruncăm prima lopată de pământ peste paginile rupte din cărțile literaturi ruse, din Lermontov și Dostoievski sau din dicționarul rus-român. Publicul aflat la adăpostul neutralității pune un bemol gestului radical al anulării întregii culturi ruse. E semnificativă ezitarea spectatoarei care a refuzat să rupă paginile din Lermontov și a așezat cartea la căpătâiul sicriului, alegând dicționarul rus-român de unde a rupt vehement filă după filă. Avem o reținere să „îngropăm” paginile marii literaturi clasice, dar, în același timp, onestitatea ne obligă să înțelegem gestul artistului ucrainean ca pe un strigăt de disperare în fața tragediei unei națiuni anulate de ideologia și agresiunea Rusiei. În fond, îngroparea cărților e un gest personal de eliberare de valorile care l-au format, pe care le resimte purtătoare ale unor tipare dominatoare. Regimul Putin e doar exponentul contemporan al mentalității coloniale a Rusiei, recognoscibile de secole în istoria ei. Anexarea din toamnă a regiunilor Doneţk, Lugansk, Herson şi Zaporojie la Rusia, în urma simulacrului de referendum, readuce în discuție justețea poziției radicale a artistului față de întreaga politică și istorie culturală a invadatorului. Dar, totodată, performance-ul ne face conștienți de fragilitatea echilibrului valorilor culturale și reafirmă rolul etic, de „avertizor” al artistului în fața oricărui tip de manipulare ideologică.

Odată cu invazia rusă, dramaturgia nouă ucraineană a fost tradusă și a fost prezentată în teatrele din Europa și de la noi, ca primă expresie a solidarității și interesului pentru cultural ucraineană, autonomă de cea rusă. Au urmat spectacole lectură și de scenă din dramaturgia scrisă mai ales după 24 februarie, cu un accentuat caracter documentar. Sincron acestei tendințe, o altă prezență ucraineană în Festivalul de la Piatra Neamț s-a concretizat în selecția dramaturgică a regizoarei Luminița Țâcu din spectacolul Să le spunem pe nume de la Teatrul Alexei Mateevici din Chișinău. Regizoarea s-a afirmat în Republica Moldova cu spectacole documentare pe teme social-politice acute, realizate la Centrul de Arte Coliseum sau la Teatrul Mihai Eminescu din Chișinău, unele invitate la precedentele ediții ale festivalului.

Textul spectacolului Să le spunem pe nume e compus din șase monoloage semnate de șase autori ucraineni, majoritatea femei: Ludmila Timoșenka, Natalia Blok, Oksana Savcenko, Irina Gareț, Tetiana Kițenco, Andrii Bondarenko. Scrise în lunile care au urmat declanșării conflictului, textele exprimă priza de conștiință a artiștilor aflați în prima linie a documentării și informării lumii despre ororile războiului. Monoloagele dau voce mărturiilor directe, pe alocuri cu accente patetice amplificate de proiecția imaginilor cu orașele ucrainene bombardate ce umplu ecranul din fundalul scenei. Menținut în cadrele documentarului, în spectacol primează importanța mărturiilor concentrate pe activarea empatiei spectatorilor și mai puțin pe dinamica dispozitivului scenic.

Cei șase actori din distribuție, îmbrăcați complet în negru, livrează textul cu fața la public ca voci venind din afara timpului. Actualitatea tragică a războiului e sublimată în spectacol în poezia dramatică a monoloagelor livrate fragmentar: se întrerup, se întretaie, compun un puzzle al receptării subiective a războiului care a suspendat curgerea destinelor comune. Muzica susține tensiunea tragică printr-o partitură restrânsă la frecvențele joase, ce transmit senzația apăsătoare a unui orizont închis.

Dacă mare parte a spectacolului se concentrează pe livrarea performativă a textelor, ultimele scene oferă două imagini puternice, antitetice: grupul mireselor nenuntite, ca expresie a viitorului frânt al tinerei generații, se opune ca energie cuplului pe bicicletă, pedalând spre un viitor încă posibil. Astfel, scena finală luminează tonul sumbru al spectacolului și lasă deschisă speranța într-un viitor al libertății recucerite.

Această a 33-a ediție a Festivalului de la Piatra Neamț confirmă poziția Teatru Tineretului în avangarda teatrului social-politic de la noi, îl relevă ca pe una din cele mai active instituții teatrale cu un program pus în serviciul comunității locale. Însăși extinderea festivalului la două săptămâni servește publicul, îi propune un calendar cu un singur spectacol pe zi pentru a respecta ritmul săptămânii de lucru al audienței. Reflexul general al reflectării războiului din Ucraina s-a concentrat în secțiunea internațională a festivalului, dar și în expozițiile și lansările de carte, pe o asumată chestionare a transformărilor geopolitice din țările Europei de Est, pe critica formelor colonialismului economic și cultural, pe denunțarea ideologiilor naționaliste. Întregul festivalul e un seismograf al curentelor de idei și de atitudini, într-o lume în care empatia și solidaritatea rămân singurele arme ale civililor în fața radicalizării climatului politic.

credit foto: Teatrul Tineretului Piatra-Neamț

articol realizat pentru Capital Cultural nr. 33