O figură discretă, dar de o mare forță creativă, pentru compozitorul Vasile Șirli, Sibiul a devenit o a doua casă, având în vedere numărul mare de colaborări cu Teatrul Național „Radu Stanca“. Unul dintre spectacolele ce poartă amprenta muzicii sale este și deja celebrul Faust. Creațiile îi sunt apreciate atât în țară, cât și peste hotare. A compus muzică ușoară, alături de coloana sonoră a mai multor filme, dar și a unui show pe Broadway, iar sonoritățile sale reînvie lumea magică a lui Disney în spectacolele de la Disneyland Paris, al cărui director muzical este din 1990. 

Anda Ionaș:  Domnule Șirli, aveți o activitate bogată, foarte frumoasă, care s-a exercitat în diverse domenii artistice, printre care se numără filmul și teatrul, cu un specific aparte al compoziției muzicale. Cum ați ajuns să lucrați în acestă zonă a audiovizualului?

Vasile Șirli: Totul pleacă de foarte demult, din timpul studiilor, când elev la Liceul de Muzică din Timișoara, studiam muzică clasică. Era o mare tradiție în anii ’60, și în timp ce studiul muzicii clasice era foarte strict, noi eram atrași bineînțeles de noul fenomen, de muzica rock-pop din perioada respectivă și de jazz. Apoi, un alt mic fruct interzis din epoca respectivă era muzica bizantină. Această diversitate m-a făcut ca după terminarea studiilor de conservator, lucrând în editura muzicală, să fiu foarte atent  la ce se întâmplă în alte genuri muzicale. Înțelegând foarte repede că nu voi fi capabil să scriu o partitură cu un limbaj muzical contemporan ce se apropie de zgomot, de disonanțe la limita posibilului, decât dacă le scriu pentru ceva și nu în sine. În clipa aceea mi s-a părut că terenul de desfășurarea a unei asemenea activități ar fi în lumea audiovizuală.

Anda Ionaș: Adică a fost o opțiune personală?  V-ați îndreptat în mod conștient înspre acea zonă sau a fost o chestiune de conjunctură?

Vasile Șirli: Am avut experiențe foarte fericite în muzica ușoară și am fost întotdeuna alintat de către cântăreți, cerându-mi –se să le scriu. Nu era o problemă de a mă îndrepta spre altceva pentru că nu am avut succes într-un anumit domeniu , ci pentru că mă interesa să fac altceva. Am fost pasionat întotdeauna de teatru. Asta vine de mai devreme decât pasiunea pentru muzică, pentru că părinții mei erau atași de teatrul de amatori. Prin radio am descoperit teatrul mare, până să vad la Timișoara și apoi la București, adevăratele piese de teatru, adică cele jucate de actori pe viu. Nu a fost o întâmplare, dar întâmplarea  a făcut să nu cer eu. La întoarcerea din serviciul militar, într-o zi am primit un telefon din partea regizoarei Irina Niculescu, de la Teatrul Țăndărică, spunându-mi că a vorbit cu un alt compozitor, cu Adrian Enescu, pentru o muzică de teatru și că Adrian ar fi spus „muzica asta trebuie să o facă Vasile“. La Teatrul Țăndărică cred că am avut peste treizeci de spectacole. În aceași perioadă Ioan Luchian  Mihalea m-a recomandat pentru a face muzica din spectacolul Karamazovii, în regia lui Dan Micu la Teatrul Nottara. Așa am ajuns să fac prima piesă dramatică cu actori, nu cu actori păpușari. Lucrând cu Dan Micu, a venit d-l Silviu Purcărete, tânăr regizor pe vremea aceea și mi-a spus că ar fi vrut să colaborăm, că are un mic proiect de teatru de păpuși la Brașov și așa a început logodna noastră, o perioadă extraordinară, sub auspiciul unei sentiment de fantezie, de ridicare a spectacolului prin îngemănări de idei. Apoi d-l Purcărete mi-a cerut să-l ajut pentru alte spectacole și așa am ajuns la Richard al III-lea cu Ștefan Iordache. Am avut norocul să lucrez cu regizori de mare forță încă de la început. Filmul a venit natural. Anca Dumitrescu Bala și Horia Murgu, producători muzicali au venit într-o zi și mi-au spus că le-ar face mare plăcere dacă aș accepta să lucrez muzică de film. Când ai încă de la primul film Premiul Asociației Cineaștilor, rămâi în film. Nu mai pleci. Toti prietenii compizitori, de muzică de film, de rock, de clasic și muzicologii, m-au primit cu drag în mijlocul lor, pentru că în timp ce scriam muzici de teatru, eram redactor la editura muzicală și făceam emisiuni la radio și apoi când am început să fac film eram director artistic la Electrecord și produceam muzica altora. Tot timpul a fost acest amestec natural, pe care îl continui și astăzi…

vasile_sirli _2

Anda Ionaș: Se susțin reciproc…

Vasile Șirli: Se susțin reciproc, este o chestiune de limbaj, de echilibru. Posibilitatea pe care ți-o dă teatrul și cinematogrful este cea de a scrie muzică într-un anumit stil, știind că acea muzică va fi ascultată. Dacă filmul va avea treizeci de mii de spectatori, ei vor asculta acea muzică. Dacă eu aș fi scris muzica în sine, cred că n-ar fi ascultat-o nimeni.

Anda Ionaș: Se alimentează inspirația dintr-un domeniu în celălalt?

Vasile Șirli: Cu siguranță, pentru că am ajuns atât de comod, încât eu nu scriu muzică în sine. Nu mă apuc să scriu, pentru că sunt inspirat astăzi și să vedeți ce muzică frumoasă am să fac.

Anda Ionaș: Mie mi se pare mai degrabă o dovadă de mare flexibilitate și de generozitate din partea unui artist, ca în momentul în care lucrează cu o echipă, să fie capabil să se adapteze la nevoile celorlați și la individualitatea artistică a fiecăruia dintre cei implicați.

Vasile Șirli: Ceea ce spuneți d-voastră este foarte frumos, privit din afară, dar pentru mine este mult mai normal, ca în cazul în care cineva crede că eu pot să-i servesc proiectului lui și mă cheamă să lucrez, să-mi dau silința să fie cât se poate de bine. Orgoliul meu se regăsește atunci când reușesc să pun ceea ce eu îmi doresc în proiectul respectiv. În cazul în care regizorul sau producătorul acelui film sau spectacol, nu acceptă punctul meu de vedre, nici nu se cere divorțul. El se întâmplă de la sine. Îmi iau jucăriile și plec, pentru că problema nu este să impun eu ceva, sau el să accepte cu orice preț ceea ce propun eu. Ori este din capul locului, ori nu este. Cred că acest amestec de stiluri și de genuri vine dintr-un fel de atracție pentru lucrul nefăcut înainte,  pentru a încerca și altceva și atunci sigur că mă interesează să lucrez cu oameni pe care-i cunosc foarte bine, pentru că știu că au un concept artistic foarte bine pus la punct, dar mă interesează și să lucrez cu oameni pe care nu-i cunosc, pentru a vedea cât de interesante sunt ideile celuilalt. Întotdeuna, mai în glumă sau în serios, am spus că sunt sătul de ideile mele, mă intresează ideile celorlalți. Pentru asta,  încerc să le înțeleg, încerc să-i ajut în sensul cel mai frumos, nu neapărat că eu aș determina soarta  unui spectacol, dar să fiu acolo, prezent, în acel gest artistic, cât se poate de coerent cu ceea ce vrea să spună.

Anda Ionaș: Cum se desfășoară procesul de realizare a compoziției de teatru, comparativ cu cel al compoziției de film?

Vasile Șirli: În general filmele sunt terminate și dacă se mai găsește un pic de buget se adresează și unui compozitor. Nu este prozaic și nici ironic ceea ce spun. Este o realitate. Sunt foarte puține producțiile care pun deoparte niște bani pentru producția sonoră. Dar dacă aceasta se întâmplă, filmele sunt remarcabile. Se simte această atitudine. Apoi sunt rare filmele în care știi de la început despre ce este vorba. La filmul de debut al d-lui Purcărete, Undeva la Palilula, știam despre film din faza de nescriitură încă. Am început să lucrez concret cam cu trei ani înainte de filmări.

Anda Ionaș: Pe baza scenariului?

Vasile Șirli: Da, și a discuțiilor cu  Silviu Purcărete, pentru că dacă spui: „Va fi un personaj care este pasionat de operă“,  dintr-o dată nu este pasionat de jazz sau rock, ci de operă. „ Dar de ce fel de operă? Este Verdi, este Pucini, este Bizet sau Wagner?“. Și atunci, fiind vorba de o comunitate de italieni, ajungi la muzica italiană. „Care?“ În care este un pic de petrecere și un pic de tragic și ajungi la Traviata. Apoi avem tot ce înseamnă muzica lăutărească, de petrecere. Vor fi lăutari. Pentru asta trebuie să știi ce muzică vor cânta, care sunt titlurile. Faci înregistrări de test, să vezi cum funcționează. Nu trebuie să fie ca la radio, foarte frumos făcute, ci ca la o nuntă, ca la o petrecere, la patru dimineața. Toate aceste lucruri le-am pregătit înainte. La ele se adăugau și câteva teme din muzica originală. Domnul  Purcărete le știa, ceea ce era foarte bine. Dar aceasta este un caz cu totul aparte. În general se primește un telefon când filmul este făcut sau în cel mai bun caz este la început de montaj. De asemenea, știam că voi face muzica încă înainte de filmare pentru filmul meu de debut, Un echipaj pentru Singapore, apoi pentru Glissando a d-lui Mircea Danieliuc, pentru care am scris câteva teme. Pe vremea aceea eram însă mai tânăr și n-am avut grijă să fac ceea ce se numește „machete“, adică mici schițe muzicale cântate la pian. Pe atunci stăteam în colțul meu, scriam și mă duceam la regizor cu muzica deja făcută. Domnul Danieliuc mi-a spus după ce a ascultat o oră de muzică pentru Glissando la dumnealui acasă : „Acum ce să spun?  Tu vii cu o fată foarte frumoasă și îmi spui ‹Ea va fi soția ta› și eu trebuie să mă însor și să traiesc toată viața cu ea. Lasă-mă să mă obișnuiesc, să trec prin logodnă!“. Și avea dreptate. Acum, de douăzeci și ceva de ani, mă străduiesc să fac mici schițe, să le arăt : „Uite, cam așa o să fie…“ Pasiunea pentru melodie a rămas. Sper să se simtă în tot ceea ce fac.

vasile_sirli_premiera undeva la paliulula

La premiera de gală a filmului „Undeva la Palilula”. credit foto: Adi Marineci

Anda Ionaș: Acum câțiva ani, într-o conferință de presă a TIFF-ului, l-am întrebat pe Goran Bregović― care semnase coloana sonoră a filmului Ursul, regizat de Dan Chișu― cum procedează atunci când compune muzică de film și mi-a spus : „Filmele sunt precum animalele. Trebuie să le hrănești. Nu citesc niciodată scenariul dar hrănesc imaginea. Produsul final îți arată dacă ai reușit sau nu.“

Vasile Șirli: Dar chiar mai mult decât atât. Chiar înainte de Bregović, este cazul lui Nino Rota care adormea la film, nu apuca să vadă tot filmul. El scria muzicile dar adormea la film. Dar astea sunt anecdote și cazuri cu totul aparte, fiind un compozitor de geniu. Felini a adoptat atât de bine stilul de a scrie a lui Nino Rota și știa ce va face el, încât el nu avea nevoie de alte dovezi. Așa cum Spielberg lucrează cu John Williams. Sigur, se poate ca o muzică să nu se potrivească cu ce dorește regizorul, dar ea nu se schimbă. Se înlocuiește. Nu schimbi trei note din ea. Eu citesc scenariile, dar nu mă influențează în niciun fel, pentru că ceea ce contează este ceea ce se vede pe peliculă, și are dreptate Bregović pentru că dacă citim amândoi aceeași parte avem două filme diferite. Eu citesc pentru că vreau să știu povestea, dar la unele filme nu am citit pentru că nu am primit scenariul. Mi s-a trimis direct filmul.

Anda Ionaș: Dar ce importanță credeți că are sunetul în raport cu imaginea?

Vasile Șirli: Este esențial. Sunetul este un decor. Te ajută să plasezi pe cineva într-un anumit sentiment. Este o formă de decor sentimenal. Acționează asupra ta chiar dacă nu ești conștient de ceea ce auzi. Este esențial pentru că altfel nu s-ar fi inventat cinematograful sonor, iar înainte de acesta oamenii au simțit nevoia să povestească prin muzică, angajând organiști și pianiști în sălile de cinema, ca să acompanieze un film. E o nevoie psihologică.

vasile_sirli_butoane

Anda Ionaș: Dar există filme în care coloana sonoră este atât de reușită încât ai impresia că imaginea susține muzica și nu invers…

Vasile Șirli: Da, sunt. Unii spun că eu nu folosesc muzică deloc și pe bună dreptate coloana sonoră este atât de bună încât este ceea ce se numește „muzică concretă“. În muzică s-a făcut tot. Secolul XX a însemnat spargerea tuturor canoanelor de muzică și zgomotul a intrat în sala de concert: un pocnet de pușcă, un scaun târșîit, faptul că se ridicau muzicanții și mai făceau câte un zgomot când părăseau sala. Toate acestea erau făcute în glumă, în simfoniile umoristice încă de la sfârșit de secol XVIII și inceput de secol XIX. Canoanele s-au spart. O ușă care scârție, un robinet care picură este muzică. Prin anii ’60-’70 unii compozitori ca John Cage au pus în lumină liniștea. El are o lucrare de patru minute de liniște, în care vine pianistul, pune partitura, stă și se uită la ea și după patru minute se ridică și pleacă fără să fi atins capele. Mie mi se pare un experiment psihologic foarte bun. Să ai timp cu tine însuți. Să te asculți. Oamenii nu vor să asculte liniște. Ei spun că e liniște, dar e o liniște încărcată de fapt și atunci în muzică s-a ajuns și la asta. S-a ajuns până la a face liniște. Chiar dacă filmul e mut, în sala de cinema va fi un zgomot. Faptul că unul foșnește când este neplăcut surprins de ceea ce vede pe ecran, este deja o muzică pentru că reacționează la acel lucru.

Anda Ionaș: De douăzeci și cinci de ani sunteți directorul muzical al Disneyland Paris. Acolo ați avut parte de o experiență muzicală diferită de cele pe care le-ați parcurs probabil până la începutul anilor ’90. În ce fel v-a schimbat percepția asupra muzicii faptul că a trebuit să compuneți pentru publicul larg, pentru copii ?

Vasile Șirli: Devii mai tolerant. De fapt tot Occidentul mi-a adus asta. Mi-a adus un fel de seninătate cu privire la muzică. Eram mai strict în România, eram mai respectuos pentru tot. Acum sunt respectuos impertinent, în sensul în care îi place să-mi imaginez ce-ar fi făcut Mozart dacă trăia astăzi. Ce muzică ar fi scris? Sigur este o scuză ieftină, dar este valabilă. Mi-ar fi dat voie să-i ating muzica? Ar fi fost Janis Joplin? Ar fi fost Mick Jagger? Și atunci mi-am dat seama că sunt mai liber să mă ating de muzica altuia ca să pot să fac variațiuni pe tema respectivă, că orice aș face este cu respect pentru creația celuilat. Eu nu fac parodie. Nu râd de acea muzică. Și atunci încerc să-i pun un veșmânt. Poate îi pun un mărțișor, poate îi pun o cizmă de cauciuc când e noroi afară, poate îi pun o umbrelă când plouă. Mi se pare că ceea ce mi-a adus Disney este o mare admirație față de oamenii dispuși să colaboreze cu ceilalți, dispuși la perfecționare, la aducere la maxim a calității în tot ceea ce fac, de la scriitură, la înregistrare, la interpetare, la absolut tot.

Este o chestiune de exigență. Nu doar partitura contează ci și stilul, felul în care o spui. Faptul că eu spun un text de Shakespeare, nu înseamnă că îl spun shakespearian. Faptul că eu cânt Mozart, nu înseamnă că îl cânt mozartian. O fată care nu știe să poarte tocuri și o rochie de mătase, să nu le poarte. Să umble în jeanși și în baskeți că este mult mai bine, mult mai sexy. La fel și în muzică. Eu pentru Disney am lucrat fie muzici originale, fie am compus aranjamente muzicale pe muzici ale unor mari compozitori contemporani. Acolo nu-ți poți permite să faci orice. Trebuie să faci totul atât de bine încât autorii să fie mulțumiți și să spună: „Da, mi se pare că este un punct de verdere valabil pe muzica mea, este o variațiune pe tema mea, pe care eu o consider bună.“

Anda Ionaș: Ceea ce este cel mai greu, nu?

Vasile Șirli: Este foarte greu și în același timp este pasionant pentru că ei la rândul lor, ei fac cu muzica ta acest lucru. Devine un lucru natural. Nu presupune niciun fel de efort să îl faci, efortul însemnând doar a avea puterea să ții ritmul respectiv. Și atunci ceea ce mi-a adus, ceea ce îmi aduce Disney, este descoperirea calității în sensul cel mai frumos al cuvântului.