E 14 februarie. Ziua de Valentine e o sărbătoare inventată de companiile de felicitări pentru a-i face pe oameni să se simtă ca naiba.
Așa începea unul dintre cele mai stranii filme care s-au făcut vreodată: ”Eternal sunshine of the spotless mind”. S-au împlinit de curând 20 de ani de când a fost lansat și mi-am făcut curaj să îl mai văd o dată. Rămâne exact ca acum două decenii, ” Strălucirea eternă a minții neprihănite” e un amestec de romantism, comedie, dramă cu accente filosofice și science-fiction. Dar, peste toate, e o capodoperă care rezistă probei timpului.
Poate că pare greu de înțeles din prima vizionare, poate că a doua, a treia oară vezi și înțelegi detalii care ți-au scăpat. Pentru că Eternal sunshine se cam joacă cu mintea spectactorilor (nu doar cu mintea protagoniștilor) și în același timp este provocator și pentru emotivitatea și sensibilitatea noastră.
Charlie Kaufman a scris povestea acestui film împreună cu regizorul Michel Gondry și a câștigat premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original. E originală atât ideea care stă la baza filmului, cât și jonglarea permanentă cu planurile temporale sau realizarea tehnică.
Începutul acela de care pomeneam, personajul masculin care decide să ia într-un 14 februarie un tren spre plajă unde o întâlnește pe ea de fapt s-a mai întâmplat. Era o nouă întâlnire, doar că ei nu știu că au mai trăit asta în trecut. În toate poveștile de dragoste, începuturile sunt cele mai frumoase.
Cred că vă amintiți: Joel este un tip introvertit care lucrează ca grafician și se îndrăgostește de Clementine, vânzătoare într-o librărie. Exuberantă, extrovertită și impulsivă. Cu părul colorat albastru, portocaliu sau roșu. Când lucrurile nu mai merg între ei și fiecare vede mai mult defectele celuilalt decât calitățile, ea apelează la serviciile firmei Lacuna pentru a-și șterge toate amintirile cu el. Ulterior, Joel vrea să facă același lucru cu Clementine, doar că intervin niscaiva probleme tehnice pe durata procedurii. Dacă în 2004, spuneam că e SF să își ștergi creierul ca să scapi de amintiri, acum nu mai pare chiar așa SF. E mai mult știință decât ficțiune.
Cum apăsăm pe un buton să dăm delete fotografiilor din telefon sau documentelor din calculator de ce n-am putea scăpa la fel de ceea ce nu ne mai convine din trecutul nostru? Nu știm dacă nu cumva e doar o chestiune de timp până să devină posibil. Însă întrebarea care se punea atunci, în 2004, dar și acum, la 20 de ani distanță, este dacă putem trăi cu un creier fără memorie, fără pată, fără trecut?
M-am uitat cu încântare în urmă la Winslet – Carrey, cei din 2004. Cuplul de actori funcționează perfect și au uimit pe toată lumea cu aceste roluri, complet diferite de ce jucaseră până atunci. Michel Gondry a povestit că i-a dus în camere separate și lui Kate Winslet i-a spus să joace cît de bine și să facă ce vrea pentru că filmul e o comedie. Pe Jim Carrey l-a avertizat că e o dramă, nu o comedie.
”Eternal sunshine of the spotless mind” are încă aceeași strălucire ca acum 20 de ani când s-a lansat. Dacă vă doriți să îl vedeți sau revedeți, e disponibil pe HBO Max.
Materialul a apărut pe www.radiocluj.ro.
