“I’ve lived a life that’s full/ I’ve traveled each and every highway But more, much more than this/I did it my way…” My Way – Frank Sinatra
Călătorim în timp. Notele bătute ritmic din picior devin amintiri. Amintiri și povești. Un hol cu niște instrumente muzicale aranjate în pripă. Oameni care au pornit în viață cu jazz și au îmbătrânit cu jazz ne aprind lămpi către un răsfăț cultural – Festivalul de Jazz de la Sibiu.
Jazzul de la garderobă
„La Casa de Cultură a Sindicatelor, în hol, imediat ce ieșea lumea de la spectacol organizam jamm session-uri. Unde era garderoba, se punea repede un pian, o tobă, o stație și un microfon pentru saxofoane și începeau Johnny Răducanu și cu Berindei, la pian era Marius Popp, se combinau între ei, era o bucurie atât pentru ei cât și pentru noi. După gală, unde trebuia să stai ca la biserică, aici te destindeai. Nu am avut voie să le anuțăm ca jamm session-uri, așa că le-am zis «Întâlnire cu prietenii jazzului». Oamenii veneau la Sibiu, la Festival, nu numai pentru muzică. Veneau să schimbe impresii, să se revadă, să se bucure de această libertate, pentru că nu era un singur om care venea și se simțea liber, ci toți veneau să se simtă liberi. Atunci se simțea acea atmosferă de plutire, de libertate, chiar dacă era numai pentru 2 – 3 zile” , își amintește Emilian Tantana, care a făcut parte din organizare, iar în prezent este impresarul unui club de jazz, în Austria.
Cu cortul, în fața Casei de Cultură
„Călătorii care au ajuns la Sibiu pentru a participa la Festivalul de Jazz sunt așteptați la Casa de Cultură a Sindicatelor” era mesajul care îi întâmpina pe pasagerii trenurilor cu destinația Sibiu. Locurile în trenurile de Iași, Cluj, Brașov, București, Timișoara, Ploiești, toate spre Sibiu sau în legătură cu Sibiul erau de fiecare dată ocupate în preajma Festivalului de Jazz. „Au fost ani în care s-a făcut, în paralel, la Sindicate și la Radu Stanca. Veneau din toată țara, erau pline hotelurile, veneau 200 de timișoreni, 200 de clujeni, nu era loc. Cu cortul, în fața Casei de Cultură, acolo beau votcă, dormeau și a doua zi erau în sală”, povestește Marius Dumitru, membru al grupului Vocal Jazz Quartet și, implicit, al Clubului de Jazz format în anii ‘70 de către Nae Ionescu.
Cu o carieră muzicală de mai bine de jumătate de secol, Johnny Răducanu a fost un veteran al muzicii româneşti, responsabil atât pentru concerte memorabile, cât şi pentru descoperirea unor mari talente ale jazzului românesc. Acesta spunea, în 2004, într-un interviu pentru TVR: „jazzul era mult mai acasă decât acum. Toată lumea tânără care venea, habar nu avea ce e jazzul, dar era expresia libertății”. Acel sentiment de libertate, resimțit în zilele de festival, sporea semnificația evenimentului, desfășurat în perioada regimului comunist. Nu mai era doar un festival de muzică. Era o întâlnire cu lumea de dincolo de granițe.
„Dimineaţă m-au chemat la tipografie că e mare scandal.”
Sentimentul de libertate se instalase însă, doar în simțire. Din realitatea de dincolo de sălile de jazz făceau parte afișe cenzurate, la fel ca și conținutul fotografiilor publicate în presă.
Afisul necenzurat
Pentru Stefan Orth, care a avut sarcina ca, prin imaginație și inspirație să anuțe evenimentul într-un afiș, produsul său artistic a însemnat o problemă de cenzură. „Primul afiş pe care l-am făcut a fost în 1979, după le-am făcut în şir, până în`90, după `90 mai puţine. Partidul avea grijă ca nu cumva să fie ceva cu culorile. Era o foarte mare problemă dacă foloseam verde. Fiecare afiş trebuia aprobat de propaganda comunistă, absolut nimic nu se tipărea fără aprobare. În afişul din anul ‘88 am făcut Turnu Sfatului, pe turn am pus claviatura de la un pian, era jazz scris foarte mare şi 88 de la anul 1988. S-a tipărit afişul, s-a pus pe garduri, pe clădiri, peste tot. Dimineaţa m-au chemat la tipografie că e mare scandal. Nicu Ceauşescu a zis că aşa ceva nu se poate, că trebuie adunate toate afişele. Erau multe probleme: turnul poate să fie turnul unei biserici, cei doi z de la jazz, dacă se apropiau semăna cu zvastica, 88 era scris de mână şi seamănă cu SS. Eu atunci am scos pălăria în fața lui Nicu, pentru că eu nu am avut atâta fantezie. M-am dus la tipografie, am făcut schimbări, am scris anul complet 1988, la z nu am putut face nimic, dar la turn am scos acoperişul, ce se putea face în câteva ore pentru a schimba rapid. Pe vremea aceea afişele erau de un metru, nu fițuicele de acum. Era interzis să folosim fotografii în afişe, am folosit totuşi câteva, dar a trebuit să umbresc fața. În vremea aceea un singur portret avea voie să apară”, mărturisește Stefan Orth.
„În ziar nu este permisă barba nimănui”
Fred Nuss își aduce aminte de o întâmplare legată de plete și barbă. El spune despre jazz că nu este o muzică de distracție, ci una dintre cele mai grele muzici de interpretat. „O întâmplare hazlie a fost cu Johnny Răducanu. După ce a stat un an în America, s-a întors cu o barbă mare, îmbrăcat într-o veste de cowboy….showman. Îl întreb: «Mă Johnny, eu cum să te pozez?» L-am pozat și, pentru că era personajul principal, l-am pus în ziar. Când a văzut cel de la direcția presei a zis: «Mă, tu ești nebun, tu nu vezi ce barbă are ăla?» «Și eu ce să îi fac?» «Nu știu, dar eu îți scot poza.» «Vai de mine…mă omoară Johnny». Atunci m-am dus în laborator și i-am tăiat barba. Era foarte complicat atunci, am lucrat cam 2-3 ore, m-am întors și le-am zis că am altă poză, să o punem pe asta. A doua zi, la ușa laboratorului meu erau Johnny și Aura Urziceanu. Johnny zice: «Mă, nu îţi e rușine să îmi razi barba, uită-te cum arăt». Mă Johnny, îți place că ai apărut? Tu trebuie să știi că în ziar nu este permisă barba nimănui», Fredd Nuss, fotograful sibian care nu a ratat nicio ediție a Festivaluli de Jazz. „Poți să faci fotografii în două feluri: să reproduci omul care se perindă pe scenă și altceva e când pândești niște momente. Cunoscând jazzul, dacă se cânta “Take the A train”, de exemplu, una din cele mai vestite bucăți ale lui Duke Ellington, eu știam că acolo există un pasaj unde el, cu saxofonul sau cu trompeta, trebuia să ia o notă foarte înaltă. La acea notă se strâmba și îi curgeau balele pe lângă saxofon și ridica un picior… pentru mine acela era momentul în care trebuia să apăs și să fac poza.
„Nu trebuie să faci pe mironosiță”
Pe un ton care cuprinde, în aceelaşi timp, entuziasm, nostalgie şi o urmă de tristeţe, Marius Dumitru îşi aduce aminte de Anca Parghel. „Era jazz tradiţional, venea Anca Parghel, studentă în anul III, muzicalăăă… până la Dumnezu. A plecat în Belgia și, după un timp, s-a întors. A cântat la o ediție a festivalului cu Mircea Tiberian. În pauză am mers să o salut, ne-am pupat și îmi zice: „Ce să îți cânt?” I-am zis: „Să îmi cânți «Love for sale», dar așa cum știi tu, să nu te sfiești de publicul de aici”. Soția mea era afară, dar oricum nu știa ea engleză, nici eu nu știam, dar asta o învățasem la clubul de jazz. Melodia asta trebuie cântată într-un anume fel, ca și cum ai fi pe jumătate prostituată, ca în filmul ăla…«Pretty Woman», nu trebuie să faci pe mironosița. Și se duce Anca pe scenă și zice: «Acum, pentru prietenul meu Marius, piesa lui favorită». S-a sprijint acolo de un pian și a cântat-o. Zici că era o prostituată din Hamburg, ca la carte. Eu m-am dus pe scenă, i-am mulțumit și am pupat-o. Sibiul era plin, sărbătoare mare. ”
Iulică pompierul și ușa spre jazz
Radu Popescu și Marius Ciprian Oancea (muzicieni și iubitori de jazz) își amintesc vremea când muzica ușoară avea rădăcini foarte apropiate de jazz, iar generaţia lor o înțelegea altfel: „Generația noastră știe cum a pornit jazzul în Sibiu. Acum este o barieră mare între muzică și jazz, pentru un tânăr ascultător este o mare problemă, noi eram obișnuiți. Statistic vorbind, în orice societate există un anumit procent căruia îi place jazzul, dar există și copii sau tineri care nu știu ce le place, fac parte din acel procent, dar încă nu și-au descoperit vocația. Ei nu se simt bine nici ascultând muzică rock, nici manele, nici clasică și nu știu de ce, pentru că nu au contact. Sclipirea de geniu a lui Nae a fost atunci când s-a gândit că trebuie să își formeze o masă critică, altfel festivalul nu va rezista. Festivalul și educarea publicului au mers în paralel.
Sibiu Jazz Festival
Eu eram la liceu și mergeam la festival cu câțiva colegi. Întotdeauna încercam să intrăm fără bilet, nu aveam bani. Ne foloseam relațiile, făceam rost de legitimații, intram prin spate, pe la Casa de Cultură, era un prieten bun de-al nostru, unu’ Iulian, era pompier. Iulică deschidea ușa, se uita, și noi buf intram. Știam toată Casa de Cultură, găseam loc pe jos, era arhiplin. Era un festival al nonconformismului. Noi cei din România ne minunam. A venit un spectator, îmbrăcat în haină de piele neagră, cu chipiu, cu led-uri care sclipeau toate pe el. Noi ne uitam ca tâmpiții..«mă ăsta de unde e? de pe ce planetă?» Exista un răsfăț al sunetelor. Auzeai în perioada Festivalului niște sunete pe care nu le auzeai în tot timpul anului. Când intrai în Casa de Cultură se combinau tot felul de sunete. Fiecare își acorda instrumentul, unul bătea în tobe, unul cânta cu flautul, cu saxofonul. Pe lângă asta era și bogăția de mirosuri. Noi eram săraci în mirosuri. Acolo fiecare venea cu câte o sticlă de whisky, se simțea mirosul lui, pe care nu aveai ocazia să îl întâlnești în timpul anului. Majoritatea veneau cu pipe, tutun nu știu de care, îți venea să dai jos, nu îți mai venea să pleci. Cafele bune. Noi fumam Carpați… o chestie oribilă. Puteai să vezi oameni cu părulul lung, hippie, te uitai nu știai ce sunt, bărbați, femei, extratereștri. Din spate nu știai cu cine ai de-a face. Veneau muzicieni negri, pe care atunci nu aveai unde să îi vezi. Publicul era unul entuziast. Duc dorul acelor săli și mi-aș dori să mai văd o asemenea sală plină de oameni și cunoscători”, spune Radu Popescu.
Sibiu Jazz Festival
sursă foto: NetSib Foundation
Articol apărut în revista tipărită Capital Cultural, nr. 2.
