Acum fix un an stăteam desculță, cu un pahar cu prosecco în mână, într-un golf din 2 Mai, și trăgeam aer în piept ca să îmi fac curaj să-mi accept noua vârstă. Azi, sunt tot la mare, și tot desculță, doar cu un biberon cald alături, în loc de vin, și cu urechile ciulite de zici că-s terrier la o tură de parc, după ploaie. Cine are, știe ce spun.
Biberonul e masa de seară a Andreiului nostru, pe care îl pândesc în timp ce scriu: se trezește, hmm, se întoarce, se foiește, visează, scânceste, toarce ca un mâț, ți se pare, e bine…
Pândesc Prezentul și Perfectul, pot spune, iar Adi păzește Copilul, ca eu să pot scrie. Să scriu în cuvinte – sărace ca număr – despre cum Andrei a devenit, pentru noi, egal Drum.
Despre noi și despre schimbare. Despre încredere și despre răbdare. Despre alegeri și despre iertare. Despre copii și despre Andrei.
Andrei e povestit în mesaje pe care le am salvate în telefon; în poze – în care face mutre haioase – trimise câtorva oameni, care așa îl văd crescând; în mia de imagini stocate în Iphone; din care tot șterg, și șterg, ca să îl surprind într-o postură simpatică; în zecile de post-it- uri cu care am tapetat ușa frigiderului, frigider plin cu iaurt „verde și bio de la mega”; în vagonetul albastru ticsit cu jucării; în mirosul pe care mi-l lasă pe piele, după o zi în care mă poartă prin lume, pe străzi ori prin parcuri, pe la medici şi mări; în tricourile pătate cu zeamă de fructe: piersici, caise, banană și măr; în părul pe care mi-l port scurt acum; în bărbia mușcată după un orar nescris al poftei lui de a-mi gusta mandibula de mamă, „singurul os median şi nepereche, situat în partea inferioară a feței și singurul os mobil al scheletului visceral”; în patul cu cadru din plasă, în care zgârie dimineața ca să ne anunțe că s-a trezit; în oasele și în cuvintele mele, în brațele și în viața mea. În pașii mei. În mintea mea.
Mi-e greu să scriu despre Andrei și despre schimbare, schimbarea în mine, pe care a adus-o cu el. Pentru că nu am ştiinta de a o prinde în cuvinte. Pentru că nu pot să o pipăi, să îi dau un nume, să o povestesc.
Schimbarea din mine este la timpul prezent. Se întâmplă acum, se întâmplă cu zâmbet, cu teamă, emoții și cu un roi imens de bucurii. Cu fiecare pas făcut de Andrei, cu fiecare gest, surâs ori ta, silabă cu care începe o lume.
Lumea noastră nouă. Cu adevărat.
Acum fix un an eram la mare, într-un golf din 2 Mai, desculță. Azi sunt tot la mare, dar în Eforii. Și da, e ziua mea și am curaj. Port părul scurt, aceleași haine, dansez pe stradă cu Andrei la piept, joc Verde stop, adun și frunze, strecor nisip prin sită, port tricou cu stele și cânt.
Acum fix un an, după mare, l-am întâlnit pe Andrei, în spital. Cinci kilograme de OM, cu tuburi și fire prinse.
Abia ieșit din sala de operații, abia înviat și întors printre noi. Stătea ghemuit, vinețiu între palmele unui doctor bun de copii, apoi, într-o cutie din plastic tare, așa numită masă radiantă – pentru bebeluși.
Și de acolo, l-am luat în brațele mele, apoi, peste alte 24 de ore, în brațele lui Adi, tatăl lui. Iar în inima lui operată a făcut loc pentru noi.
Așa a fost iulie 2016, apoi a venit august, cu drumuri, cu acte, cu teste, anchete sociale și botez. Un botez cu Floarea Soarelui în buchete, cu oameni care au făcut lanț strâns în jurul lui Andrei. Un botez într-o biserică mică, capelă, cu un preot tânăr, ce are un fiu, Efrem. Un botez la care puiul de om nu a scos un sunet. Un botez după care Andrei s-a întors la spital.
În toamnă, Andrei a venit Acasă, după ce Instanța de Judecată și Direcția de Protecție ne-au încuviințat acest rol. Pe hârtie îi suntem familie de plasament lui Andrei. Deocamdată.
Dincolo de acte, pentru noi, Andrei e TOT.
Prezentul și Perfectul. Copilul nostru.
Punct.
Acum fix un an, de ziua mea, eram la mare. Azi suntem tot la mare, dar nu singuri, ci cu Andrei. Mânz mic, face balans pe brațe, pe genunchi, căutându-și drumul. Silabisește Ta, silabisește Ti, învârte cărți, și perne, rotițe, jucării.
Scriu cu greu căutându-mi cuvinte ca să prind între literele de la laptop ce înseamnă – pentru noi – puiul ăsta de om.
Andrei e TOT. Andrei e DRUM. Andrei e VIAȚĂ. Apăs Caps Lock și înteleg, în sfârșit, ce a făcut acest copil din noi. A dat refresh la tot ce a fost. Iar cu degețele lui, mici deocamdată, apasă încontinuu tasta F5.
Să ne trăiești, copile! Mulțumim!
autor: Diana Marcu
desen realizat de Iosefina Coșuleț-5 ani