Îi vedem cuplați la gadget-uri aproape tot timpul, dacă nu li se impun interdicții. Tastează, se filmează sau fotografiază, trimit cadre instant în grupuri, comentează, se joacă. Sunt interconectați nonstop. Dispozitivul mobil, fie că e smartphone, palmtop sau tabletă, a ajuns extensia ființei lor sociale și socializabile. Imaginea lor de sine pare să fi devenit un construct dependent de aprecierile cantitative ale celorlalți. Își “calculează” popularitatea în like-uri și urmăritori. Învață, rapid, unii de la alții să descopere și să descarce aplicații, încă de la cele mai mici vârste. Deși folosesc cu dexteritate canale alternative de comunicare, nu prea mai stau pe Facebook. Pentru puștii de gimnaziu și primele clase de liceu, feisbucul a cam îmbătrânit. Și-au lăsat aici bunicii, părinții și alte rude de vârstă adultă. Vorbesc între ei pe Whatsapp, comunică iconic pe Instagram și se amuză, folosind animații haioase, pe Snapchat. Cu Swarm, își jalonează zilnic traseul, indicând toate spațiile în care se află și între care se deplasează. Iată doar câteva dintre tușele unui tablou cotidian în care protagoniști sunt copiii noștri.
Really?! No escape?
Mulți adulți percep lumea digitală ca fiind acaparatoare, dezolantă, angoasantă și fără speranță. În virtutea aceleiași logici, generațiile de nativi digitali sunt adesea compătimite că au pierdut contactul cu realitatea, cu natura, dar și cu ființarea autentică.
Iată o secvență decupată din realitate: un autocar plin de copii e pe punctul de a pleca în excursie. Un puști de 12 ani cu telefonul în mână și căștile în urechi, ajunge în ultima clipă. Se urcă, salută precipitat, își reperează locul, după care se așază, începând să manevreze gadgetul. Tatăl urcă după el să-și ia rămas bun, dar puștiul pare prea absorbit ca să-l mai observe. Consternat, părintele aruncă o privire în autocar. Imaginea fiului său concentrat asupra telefonului e multiplicată de zeci de ori. Căștile, degetele tastând și glisând cu rapiditate, privirea în jos, răspunsuri scurte, monosilabice, interacțiune minimă cu cel sau cea aflată pe scaunul alăturat. Deși copiii sunt fizic împreună, fiecare e cufundat în propria lume virtuală.
Fără să vrea, tatăl își amintește atmosfera din autocare pe vremea copilăriei lui: rumoare, veselie, cântece, flirturi inocente, emoții exhibate, curiozitate, nerăbdare. Această situație reală, de acum câțiva ani, a făcut ca profesorii și părinții școlii respective să limiteze folosirea dispozitivelor digitale în activitățile organizate ale școlii.
Spaima adulților că lucrurile scapă de sub control crește, scenariile apocaliptice se înmulțesc, iar scepticismul critic pare să se substituie unei deschideri flexibile către viitor. Principalele noastre temeri (multe justificate, de altfel) sunt legate de dependență, autoizolare, expunere, lipsa randamentului școlar, agresivitate, modele negative. Să nu uităm, însă, că ne sperie ceea ce nu cunoaștem și nu controlăm deplin.
Și pentru că, practic, cei mai mulți dintre noi nu putem să ne luăm copiii și să trăim în afara lumii digitalizate, nu avem decât să încercăm să o înțelegem și să ne adaptăm la ea în cel mai inteligent mod cu putință. Ceea ce copiii noștri fac deja. Dacă îi ascultăm și îi privim cu atenție, vom avea, cu siguranță, numai ce învăța.
Te salut, generație în …biți!
De fapt, limitarea și interzicerea reprezintă strategiile principale pe care adulții de azi le aruncă în lupta cu tehnologia, încercând, uneori cu disperare, să restabilească o ordine anterioară celei impuse de noua lume digitală. În ciuda acestor eforturi, copiii și adolescenții vor continua să-și dorească device-uri, să descopere aplicații ingenioase și să fie prezenți pe rețele. Pentru ei, interconectarea e mai mult decât un stil de viață, e, socialmente vorbind, însăși viața lor de zi cu zi.
Suntem tentați, în lipsa unor argumente solide, să descriem, grosso modo, nativii digitali ca fiind generații superficiale, cu o inapetență structurală pentru lectură și cu un nivel al atenției mult mai scăzut decât al generațiilor trecute. În linia aceleiași comparații (păguboase!) cu ceea ce a fost odată, spunem, adesea, despre ei, că nu mai știu să se joace, că nu mai știu să se bucure de natură sau că boicotează sistematic limba română. Acestea sunt doar câteva dintre (pre)judecățile pe care ne fundamentăm criticile.
Nu e un secret faptul că școala românească actuală nu are soluții practice și eficiente pentru nativii digitali, iar cea mai lesne atitudine a multor adulți este critica la adresa fenomenului, care, de altfel, de ce să nu recunoaștem, le creează părinților și profesorilor destule angoase.
Vedem cu toții că predarea în manieră clasică nu mai captează interesul copiilor de azi. Lectura textelor lineare (mai ales a celor din programa școlară) nu le generează jubilații interioare, ca să ne exprimăm elegant. Memorizarea și reproducerea li se par dificile, inutile și frustrante.
Vorbim, totuși, de generații de copii și adolescenți marcate de vizual, obișnuite să jongleze cu aplicații și conținuturi multimedia, ispitite să se expună, uneori frizând narcisismul, nerăbdătoare să primească răspunsuri instant; generații multitasking uluitor de abile, de la vârste mici, fără să fi fost anterior, în vreun fel, alfabetizate digital. În plus, adolescenții și tinerii acestor generații, sunt, spre deosebire de noi, predispuși la dialog, implicați civic, spontani în reacții, perfect adaptabili la versatilitatea mediului online. Tot astfel, acolo unde există educație, impulsurile gregare, atât de prezente în social media, se pot converti în manifestări de solidaritate autentică.
So, let’s trust them!
Toate aceste caracteristici ar putea fi convertite în calități, la fel cum ar putea degenera în minusuri. Uzul inteligent sau, dimpotrivă, abuzul depinde în exclusivitate de modul în care sunt orientați, de valorile pe care le primesc și pe care le interiorizează și, nu în ultimul rând, de echilibrul pe care îl resimt acasă. Am mai spus-o și cu alte ocazii, nu tehnologia în sine îi face mai buni sau mai răi, ci felul constructiv și ingenios în care se raportează la ea. Finalmente, noi, părinții, suntem răspunzători pentru excesele și derapajele lor.
Ce putem face, ca educatori și profesori, este să le creăm acestor copii premisele culturale și educaționale care să-i facă selectivi pe criterii valorice. A-i învăța să devină circumspecți față de informația din jurul lor, înseamnă a le dezvolta reflexe (vitale, intelectual!) de verificare și selecție. Știm că pot scana rapid conținuturi digitale și pot reține esențialul din ele, însă au nevoie să exerseze răbdarea de a procesa informații. Trebuie să-i provocăm și să-i ajutăm să gândească pe cont propriu, să caute și să găsească informație relevantă în mediul online, să-și descopere și să-și urmeze înclinațiile, folosind tehnologia ca pe un instrument util.
Am putea ieși din captivitatea binomului memorizare-reproducere, privindu-i mai mult decât ca pe niște recipiente în care se pot turna cunoștințe cu nemiluita. Putem, de asemenea, să ne recunoaștem limitele și să învățăm odată cu ei, reactivându-ne curiozitatea aceea ingenuă, din vremea copilăriei. Din păcate, prea ușor uităm că între noi și copiii noștri comunicarea veritabilă are sens dublu, iar noi primim înmiit ceea ce, cu toată ființa noastră, oferim și ca părinți, dar și ca dascăli.
autor: Minodora Sălcudean
ilustrație: Sorina Tomulețiu
