Când auzim despre ciobani și oierit, cei mai mulți dintre noi ne ducem cu gândul în Mărginimea Sibiului. Vestea ciobanilor sibieni s-a dus atât în țară, cât și peste hotare. Transhumanța și-a găsit începuturile în Ardeal. La Jina, Tilișca, Poiana, Săliște și Rășinari se cresc oi, se face brânză și… se trăiește bine. Transhumanța lor nu mai e transhumanță. Se duc la stână, vara, dar iarna își țin oile acasă, în zona de deal, fără să mai plece spre Banat sau Bărăgan. Sunt mulțumiți și fără un traseu complet, ținând cont că nu mai lipsesc de acasă. Dar nu întotdeauna a fost așa.
Novăcenii de azi, mărginenii trecutului
Când generalul austriac Adolf von Bukow a dat ordin, în 1761, ca mănăstirile de lemn să fie arse, cele de piatră să se distrugă, iar oamenii care se împotrivesc să fie uciși, rezultatele au fost catastrofale. Sute de sate pierdute, zeci de mii de români morți, biserici jefuite, profanate și arse, toate în Ardeal. Mulți au trecut munții, pentru a-și găsi liniștea și locul potrivit creșterii animalelor. S-ar putea crede că au plecat în transhumanță, spre cine știe ce munte, urmând a lua drumul câmpiei atunci când gerul ar fi venit. Nu s-au mai întors. Au ajuns la Novaci, în zona care acum este unică, și au reușit să pună bazele satului Novaci-Străini, în care m-am născut și eu, pe partea stângă a râului Gilort.
Băștinașii, gazdele de pe partea dreaptă a apei, i-au numit pe străini, ungureni. În ultima vreme, ungurenii și-au pus amprenta asupra culturii, asupra portului strămoșesc, și chiar și asupra limbajului oltenilor din zonă. Astfel, zona Novaci a devenit o zonă de interferență a culturii oltenești și a celei ardelenești.
Ion și Maria-Veronica Pilea – mire și mireasă – 1960
Pe drumurile de munte și de câmpie, în transhumanță, întâmplările notabile nu au întârziat să apară. Am încercat să caut oameni care au fost plecați în transhumanță ani la rând. Căutând pățanii interesante, am ajuns la bunicii mei, care mi-au povestit pasaje din viața lor. Maria-Veronica și Ion Pilea au avut grijă zeci de ani de oile lor și de ale unei ferme, în zona de câmpie a Gorjului și în munții Novaciului. Noi, urmașii lor, nu am ținut de ciobănie, dar nu îi deranjează. Ei consideră că fiecare își face singur rostul în viață.
„Înainte de a merge la fermă, am fost la Colectiv, la Albeni. Vara urcam în Tâmpa lui Maniu. După ce ne-am căsătorit, am plecat amândoi la fermă, la Bengești. De acolo am reușit de am ieșit la pensie. Din Bengești, primăvara ne mutam la iarbă, la Surupați. Apoi, plecam la munte, cu tot bagajul, cum puteam, pe jos și pe măgari, în Curmătura Oltețului, pe partea Polovragiului”, își începe povestea Tata Ion, cum îi spun eu bunicului.
Cu ursul la stână
„Demult, demult, am fost la munte, în Coasta Cucii. Aproape de stâna era un izvor. Curgea de la 200 de metri, în cascadă. Acolo venea o herghelie. Într-un an, aproape de stână, pe lăsătoare, a fătat o iapă. Mânzul nu era bun și l-au răzbit lupii. Îmi amintesc și acum iapa aia mândră, cam sălbatică. Două săptămâni, zi de zi, a venit în locul în care au mâncat lupii mânzul, dar nu a mai găsit nimic din el. Apoi nu a mai venit. Herghelia am mai văzut-o, dar pe iapă n-am mai văzut-o niciodată”, mi-a povestit și bunica mea.
Coasta Cucii – 1986
În vremuri grele, credința în divinitate și în destin le dădea protectorilor munților putere. Tot credința îi îndemna să ia hotărâri rapide și bune în situații de criză. „Când am fost în Cioara, ciobanii au prins doi ursuleți. Un om bătrân, Ștefănoiu, credea că ne bagă la pușcărie pe toți, dacă ne află. Au venit cu puii de urs la stână. Ne uitam mirați la ei, erau în celar. Auzeam ursoaica cum urla în pădure, la Bălescu, în muntele vecin. Mă luau fiori! Câinii găsiseră ursoaica aproape de oi. Ea a fugit, speriată, și ursuleții s-au cățărat pe un brad.
Unul dintre ciobani s-a urcat după ei, iar celălalt i-a sprijinit. Ne-am tot gândit ce să facem. Dacă îi lăsam aproape de stână, se învăța ursoaica să vină la oi. Ștefănoiu s-a gândit să-i arunce în țancuri, să moară. Zicea că urșii putrezesc repede și nimeni n-ar fi știut. Ciobanii s-au dus spre țancuri. A doua zi am trecut eu pe acolo, să văd dacă îi aruncaseră. Chiar dacă ar fi putrezit carnea peste noapte, blana ar fi rămas. Culmea, nu era nici urmă de ursuleț. Poate i-au aruncat și au trăit, sau poate le-au dat drumul să îi găsească ursoaica.
„Purceaua era ruptă pe spate, se vedea slănina albă”
În alt an, când trăia biata măicuța, avea grijă de treburile noastre. Aveam fân cosit pe jos și veniseră două femei la strâns, în ziua de Gadini. Noi țineam sărbătoare, dar ea uitase că e opăceală. La Cioara, unde eram noi, se zicea că una dintre încăperi e Camera Boierului Roibu. Se huruise, dar noi păstram numele. Băgasem porcii acolo. Aveam o purcea neagră, grasă. Urma să ne folosim de ea pentru sărbători. În noaptea de după Gadini, a venit ursul și a luat tocmai purceaua neagră. Noi nu eram culcați. Stăteam la foc, de frig. Am auzit. Am alergat, dar ursul o dusese în jip.
Au venit și ciobanii din Bălescu. Am strigat mult și ne-a lăsat purceaua. Abia am scos-o din jip. Purceaua era ruptă pe spate, se vedea slănina albă. Am ținut-o până dimineața, am supravegheat-o, să nu moară. Nu aveam nici cu ce să o pârlim. Am dat chiot și după ciobanii din Urda, să ne ajute”, și-au mai amintit cei doi, completându-se unul pe celălalt.
Cioara – 1993
Anotimpurile influențau viața ciobanilor. Dacă toamna era lungă și călduroasă, ciobanii stăteau mai mult timp la stână, riscând să fie prinși dintr-o dată de frig și să plece târziu spre câmpie. Dacă iarna era lungă și nu se lua zăpada, era necesar ca ciobanii să-și găsească poteci noi pe care să bată locurile. „La Praveț, iarna fusese grea. Încă era zăpadă și aflasem lăsătoare de la stână, până în Lotru. Acolo erau numai boieri, la cabană. Oamenii înstăriți, ca și acum, voiau produse naturale, de la stână.
Copiii cei mici, Ionică și Mili, plecau pe lăsătoare, până la Lotru, cu caș, brânză proaspătă și veche, carne de oaie, afine și zmeură. Nu se întorceau niciodată cu mâna goală. Pe lângă bani, primeau dulciuri de-ale vremii. Era plăcerea lor să coboare pe lăsătoare. Dacă era de urcat, nu cred că urcau cu desagii-n spate, că era drum lung și greu. Nu le era frică! Îl aveau pe câinele Gruia cu ei. În vara aia am stat puțin la munte”, a mai adăugat și Tata Ion.
În drum spre Praveț, sub Vârful Păpușa – 1969
Poveștile lor atât de simple prin construcția limbajului, dar atât de apăsătoare, mi-au dat o stare de întoarcere în timp. Făcuseră atât de multe la munte. Au trăit frumos! Pe vremea lor nu se defrișa pădurea, nu treceau mașini la deal și la vale și abia dacă vedeau un om trecând coamele și lăsătorile, să-i dea binețe și să-l întrebe de unde vine și unde se duce. Ceea ce făceau ei era transhumanță, într-un fel sau altul. Cu siguranță. Iarna la câmpie, vara la munte.
Surprins de poveștile bunicilor, am plecat acasă cu gândul la numele altor novăceni de la care aș putea afla povești. Voiam să întâlnesc pe cineva care a făcut drumul până-n Banat sau până-n Bărăgan și înapoi, cu oile. Așa am ajuns acasă la Gheorghe Coconețu, numit și Cernăzeanu (80 de ani) și la soția sa, Rodica (72 de ani), oameni învățați, care au știut să rânduiască treburile și să-ngrijească oile.
Rodica și Gheorghe Coconețu (Cernăzeanu) – 1973
„Din Novaci nu am făcut doar eu transhumanță. Au făcut mulți. Eu am făcut de aici până la Peregu, în Banat, 27 de ani. Apoi am făcut în Bărăgan, dincolo de Dragalina, la Ciulnița, către Călărași, cinci ani. E adevărat că eu credeam că cea mai mare parte din agricultură e în Banat, dar era mai puternică Câmpia Română. Macedonenii de acolo, aromânii, erau mult mai primitori ca bănățenii. În satul Peregu Mare, unde am fost eu, am trăit între cehi, slovaci, nemți și unguri”, și-a amintit nea’ Gheorghe.
Tanti Rodica a continuat povestea: „Când plecam la munte, puneam pe-o iapă, Tudorița, o pereche de desagi dubli, în care erau două putini pe-o parte și două pe alta. Luam puțin la noi. Câteva castroane, linguri, mălai de mămăligă, mestecăul, poate și un drob de sare și haine de schimb. Strictul necesar. Atât! O aveam pe fata mea cea mare de șapte săptămâni. M-am urcat cu ea călare. Iapa s-a-ncins la spinare și s-a culcat. Am apucat doar să întind piciorul și să mă dau jos. Bine că nu m-a trântit. Am rămas pe coastă, să merg cu copilul în brațe.”
Oaia, varza și porumbul
Argele – august 1984
Chiar și atunci când lucrurile par să meargă bine, crescutul oilor e dificil. Problemele pot apărea oricând, la câmpie, la munte, sau pe drum. „Odată, la Peregu, am fost cu oile într-o plantație de varză și am ieșit într-un canal cu apă înghețată. Pe urmele de tractor au fost saci cu îngrășăminte, pierduți. Eu, cu piciorul și cu bâta, am spart gheața, ca oile să bea apă. Până seara mi s-au îmbolnăvit 26 de oi. Le-am tăiat. Am luat un ceaun de fontă și pe toate le-am făcut tocan. A fost frig. Făceam cu rândul la foc. Într-o noapte am făcut 16 sau 17.
„Noi mâncam carne de oaie otrăvită, fără să ne gândim”
În următoarea noapte le-am terminat pe toate. Am pus tocanul pe niște scânduri și l-am băgat în burțile spălate. Am mâncat și noi. Se putea întâmpla ceva foarte rău. Ne-am umplut de bube și ne-au luat durerile de stomac. Noi mâncam carne de oaie otrăvită, fără să ne gândim. La puțin timp, fratelui meu i-au scăpat noatinii în niște grămezi de porumb. Până au dat să-i ia de acolo, mâncaseră. I-au fugărit și au murit nu mai puțin de 46 de noatini”, spunea, marcat, nea’ Gheorghe.
Nea’ Gheorghe, lângă turma de noatini
Și tanti Rodica, cu entuziasmul și ironia-i specifică, are amintiri despre care spune că nu le va uita niciodată. Mereu acolo pentru soțul ei, pregătită oricând să intervină, amuzată: „Plecasem la Cibanu Mare, și-n Făget ne-a fătat o măgăreață. Aveam două. Am lăsat puiul acolo și am plecat. N-a murit. L-a luat Petricu lui Pilete, că el ieșea la Curmături, și l-a crescut. Am stat la coada Râncii și am muls plecătorile, oile neînțărcate. N-am putut da peste Urda, de nămeți. Am luat-o din Vârful Lespezii, hotar cu Gaura Mohorului și am ieșit în Coasta Petresei. Într-un loc s-au înămețit măgărețele, gata să cadă pe coastă. Nu s-ar fi oprit până-n Gaura Mohorului, ducându-se de-a berbeleacul. Norocul că au fost două cercuri de jneapăn pe coastă și s-au împotmolit. A apucat Gheorghe măgărețele de urechi, de ce-a putut, și le-a tras pe poiană.”
Despre transhumanță s-au spus multe. Poate și eu am scris mult despre ea, dar oricâte s-ar mai spune și s-ar mai scrie, parcă niciodată nu e de ajuns. Dincolo de transhumanță, dincolo de povești vechi, se află oameni.
„Când se-apropie toamna,
Codrii-ncep a șuiera,
Câinii mai tare-a lătra
Și mioarele-a zbiera.
De azi, de mâine, de joi,
Rămâne pustiu de oi.
Mă plânge mândrul Parâng
Și-ale lui poteci mă plâng,
Că nu mă mai văd trecând,
Nici din fluieră zicând.”
(Bate vântul vinerea, Lucreția Ciobanu)
de Cătălin Pilea
sursă foto cover: www.bandarosie.ro
