de Sofia Ilie
Vocea este considerată un instrument indispensabil în teatru – ea transmite emoția și spune povestea –, dar fixând-o drept criteriu obligatoriu pentru a urca pe scenă, refuzăm accesul la performanță unei întregi categorii de subiecți. Persoanele cu dizabilități se lovesc de o ierarhie a domeniilor în care pot sau nu pot să profeseze, în funcție de dizabilitatea pe care o au. Aceste ierarhii sunt susținute de un sistem profund discriminatoriu care are la bază „corpul normal”, „neutru”, „capabil”, la care dacă nu se conformează, sunt lăsați pe dinafară.
În ultimii ani au început să aibă și la noi ecou practici care combat discriminarea, care țintesc relațiile de putere actuale și vor să producă schimbări reale în societate, nu doar conformarea la niște standarde europene minime. În 2019 a avut loc în România, la inițiativa Asociației Naționale a Surzilor, prima petrecere pentru persoane cu deficiență de auz unde, timp de două ore, trei interpreți au tradus în limbaj mimico-gestual piese de-ale trupelor ABBA, ASIA, Direcția 5, B.U.G Mafia sau Boney M, la barul Apollo 111 din București[1].
Anul acesta, a fost admis la Facultatea de Teatru din Craiova, pentru prima oară la noi în țară, un tânăr cu deficiențe de auz. Deși acestea sunt evenimente izolate, ele demonstrează că lucrurile pot funcționa și altfel, însă trebuie schimbată paradigma.
În cadrul proiectului PerformAccess: Traduceri Performative ale Tăcerii, derulat de Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu prin Biblioteca Universității și co-finanțat de AFCN și Biblioteca ASTRA din Sibiu, am adus pe scenă un spectacol cu și despre persoane cu deficiențe de auz, arătând că ele pot face performanță și că ar trebui să li se faciliteze accesul la învățământul teatral superior.
Proiectul a constat într-o perioadă de documentare a comunității persoanelor cu deficiențe de auz din Sibiu și mărginime, un curs de limbaj mimico-gestual (LMG), ateliere de creație teatrală și s-a concretizat într-un spectacol final, „Quijote fericit”, cu premiera la Sibiu. Pe parcursul proiectului, au fost implicați studenți, studente, cadre didactice, personalul bibliotecii și persoane din afara ULBS, dorindu-ne să ajungem la cât mai multe grupuri sociale.
Din distribuția spectacolului au făcut parte 3 actrițe/actori auzitori (Ana-Maria Ștefan, Isabela Haiduc, David Cristian) și 2 cu deficiențe de auz (Camelia și Paul Costea), cărora le-am pus câteva întrebări pentru a afla cum văd ei/ele problema accesului persoanelor cu dizabilități în teatru și cum s-a simțit experiența proiectului pentru fiecare.
Ilie Sofia: Cât de accesibil este teatrul pentru persoanele cu deficiențe de auz? A fost actoria pe lista opțiunilor când vă gândeați la studii?
Camelia: Partea vizuală este accesibilă, dar nu înțelegem ce se vorbește. Am înțelege doar imaginea, deci există această barieră. Dacă spectacolul ar fi interpretat, da, atunci ar fi și accesibil. Am făcut teatru în școală, aș fi vrut să urmez facultatea de teatru, dar în vremea aceea nu primeau surzi. Visam să joc în filme (iar dacă aș fi avut de ales, nu aș fi jucat în filme violente).
Paul: Fără o traducere în semne a limbajului, nu ne-ar plăcea să mergem; m-aș uita, dar nu aș înțelege. Dacă ar exista traducerea prin semne, cu siguranță că aș merge la spectacole. Eu aș fi jucat în filme de dragoste.
Accesibilizarea spectacolelor ar fi un prim pas pentru un teatru mai incluziv; ar deveni nu doar o arie culturală deschisă persoanelor cu dizabilități (ca public), ci și un domeniu de interes în care să poată face performanță. În ce privește comunicarea cu persoanele deficiente de auz, limbajul mimico-gestual nici nu e greu de învățat, au spus actorii auzitori cu care am discutat. Deși au mers cu o oarecare teamă la primul curs de LMG, procesul de învățare a fost ușor și acum stăpânesc foarte bine limbajul semnelor. Cu privire la performanță și criterii de admitere, „sunt n variante prin care poți să te exprimi și să te expui scenic/artistic” (Isabela), însă neabaterea de la metodele tradiționale ridică bariere.
Ce ar putea instituțiile (facultăți, teatre…) să schimbe pentru a fi mai incluzive?
Ana: E nevoie de un personal pregătit, specializat în lucrul cu persoane cu dizabilități.
David: Să adapteze spectacolele și, mai ales, temele acestora, să existe reprezentare.
Isabela: Ar putea să implementeze o serie de măsuri care să faciliteze accesul fizic, educațional și cultural pentru aceștia. Un prim pas necesar ar fi introducerea de semnalizare, de indicatoare clare. Particular vorbind, în teatre poate ar trebui să existe locuri special rezervate pentru persoanele cu dizabilități, poziționate astfel încât să le ofere o bună vizibilitate și acces ușor.
Un alt punct de menționat este accesibilitatea informațională, materialele educaționale accesibile; instituțiile ar putea pune la dispoziție documente electronice accesibile pentru cititoarele de ecran sau traduceri video în limbajul semnelor; sisteme de subtitrare și prezența unui interpret în cazul teatrelor. S-ar putea implementa subtitrări sincronizate sau angajarea unui interpret care să traducă prin limbajul semnelor spectacolele pentru persoanele cu deficiențe de auz, oferind astfel o experiență teatrală mai accesibilă.
Site-urile facultăților și teatrelor ar trebui să respecte standardele de accesibilitate web, permițând persoanelor cu dizabilități să navigheze ușor. Se pot organiza cursuri sau workshopuri în cadrul acestor instituții, programe artistice accesibile, echipele artistice ar putea include în mod activ artiști cu dizabilități în spectacole, promovând astfel diversitatea pe scenă.
Instituțiile ar trebui să dezvolte politici clare care promovează incluziunea persoanelor cu dizabilități, inclusiv formarea continuă a personalului în privința nevoilor acestor persoane. Astfel de măsuri nu doar îmbunătățesc accesul fizic, dar și creează o atmosferă de respect și incluziune care contribuie la o experiență educațională și culturală pentru toți participanții.
Cum ți-a influențat această experiență raportarea la performanță în teatru? Dacă s-ar adapta metodele tradiționale de predare (bazate pe limbaj verbal) la persoanele cu deficiențe de auz, crezi că ar putea face performanță?
Isabela: Sunt foarte multe „artificii” pe care le poate face o echipă artistică în cadrul unei producții, astfel încât să fie un spectacol cu un real interes și pentru auzitori și pentru neauzitori. Tehnologia este folosită adesea în producții; o instalație, o proiecție poate să creeze universul vizual de fundal al acesteia. Sound design-ul este acceptat de toată lumea, doar percepția asupra acestuia este diferită, persoanele cu deficiență de auz evident că nu aud melodiile alese, însă le simt vibrația. Performanță se poate face, ar trebui doar să se construiască și în direcția nevoilor persoanelor neauzitoare.
Ca persoană auzitoare, ce diferență crezi că face vocea într-un spectacol de teatru?
Ana: Vocea este un instrument puternic. Cu ea putem exprima diverse emoții, putem transmite un mesaj care să ajungă la public, un mesaj clar. Lipsa ei, am observat în perioada de lucru pentru spectacol, oferă mister și o oarecare vulnerabilitate. E mult mai greu să fii pe scenă fără să vorbești.
Isabela: Lipsa vocii mută atenția pe limbajul corporal, pe expresiile faciale, pe gesturi. Fără voce, atenția publicului se mută pe elementele vizuale și fizice ale interpretării, ceea ce poate crea o experiență mai viscerală și mai directă. De asemenea, muzica, lumina și scenografia capătă un rol și mai important în crearea atmosferei și în redarea firului narativ. Uneori, în aceste momente non-verbale, de „liniște”, spectatorul are ocazia de a interpreta acțiunile scenice din punct de vedere simbolic sau abstract, iar aceștia pot deveni mai implicați, fiind nevoiți să decodeze mesajele într-un mod diferit.
David: De multe ori această „tăcere” amplifică și intensifică sentimentele și trăirile personajului. Și, mai ales, face accesibil spectacolul și altui public decât cel vorbitor de limba română, așadar spectacolul se poate adresa unei mase mai mari de oameni.
Oana Marin, regizoarea spectacolului „Quijote fericit” și inițiatoarea proiectului, vorbește într-un interviu din Observator Cultural[2] despre o transformare în dinamica performanței, lipsa vocii implicând publicul la un nivel mult mai profund în actul artistic: „comunicarea se face prin empatie și percepție senzorială, nu doar prin intelect”. Deschiderea pentru a folosi alte practici decât cele tradiționale este și ea influențată de o serie de stereotipuri bine înrădăcinate, iar lipsa reprezentării persoanelor cu dizabilități în artele spectacolului este un factor major care împiedică schimbarea.
Cât de important e să avem reprezentări ale persoanelor cu dizabilități pe scenă?
Ana: E la fel de importantă ca a avea actori pe scenă. Se spune că teatrul este oglinda societății; după această logică, nu văd nici un motiv pentru care să nu arătăm și această parte a societății.
Isabela: Ar trebui să avem reprezentări ale persoanelor cu dizabilități pe scenă pentru a normaliza prezența acestora în contexte artistice. Publicul ar trebui să se obișnuiască să vină la spectacole a cărui distribuție conține și persoane cu deficiențe de auz și să se raporteze la astfel de producții pozitiv, fără a le diferenția de alte spectacole.
Este teatrul un mediu potrivit pentru a face o schimbare în ce privește incluziunea persoanelor cu deficiențe de auz în societate?
David: Consider că teatrul este casă pentru toți, nu există un loc mai bun și un mediu mai potrivit în ceea ce privește incluziunea persoanelor cu deficiențe de auz.
[1] VIDEO „Inima ta moare atunci când semnul dispare”.
[2] https://www.observatorcultural.ro/articol/constrinsi-la-invizibilitate/?fbclid=IwY2xjawGOs7lleHRuA2FlbQIxMAABHURuuIiaVAh1TtJ8fmujEHrKG4nO-qwYCXipuCVCEwXEsYg8GgRsyOMRlw_aem_TjQEjjL0pVcx_ieeo74jxw.
Credit foto: Vlad Dumitru
