Dacă ar trebui să scriu o mie de cuvinte despre Constantin Chiriac, aș scrie de 1000 de ori prieten, de 1000 de ori artist, de 1000 de ori fiul părinților săi. Sunt convins că nu-l iubește toată lumea. Ar fi și absurd. N-are cum să nu enerveze și cum să nu te facă să ridici din sprâncenele cunoașterii.
Pentru mine, imaginea sa cea mai aproape de adevăr este o Noapte de Crăciun când, împreună, într-un cimitir înzăpezit, i-am privegheat Mama. Cântând colinde. Departe de toată veselia din jur am învățat ce înseamnă bucuria jurămintelor la vreme de furtună și îndoială. Apoi am mers mai departe. Din teatrul său mi-a dăruit și mie. Din preoția mea i-am dăruit, cu toată dragostea. Suntem legați prin același Sfânt Protector și asta se simte. Prin el mi-au devenit prieteni oamenii de la Teatrul Național „Radu Stanca”, oamenii FITS-ului. Am primit darul de a învăța să gândesc la frumusețea lumii. Și mi-a trecut dorul copilăriei mele, atârnate într-un colț de scenă, mirosind praful, ca de talc, al pașilor actorilor. Aș scrie de 1000 de ori Om.
Ceea ce veți citi e parte dintr-o șuetă prietenească.
Constantin Necula: Cât din arta actorului vă ajută în arta managerului? Cât din actorie vă ajută în ceea ce aveți de făcut pentru a rezista?
Constantin Chiriac: De la debutul meu ca actor a trebuit să am grijă de ceea ce înseamnă reprezentarea mea, imaginea mea, felul în care sunt gândite și poziționate spectacolele mele individuale, recitalurile, one-man show-urile, aparițiile publice de unul singur sau în grupuri. Este de fapt bătălia actorului care are întotdeauna în componența structurii lui de existență două mari dimensiuni: o mare generozitate în a da tot ceea ce creează și un mare egoism în a-și apăra ceea ce face.
De-a lungul timpului, managerul care s-a născut în mine a avut un mare ajutor de la actorul care a fost, vrând-nevrând, este și va fi, primordial în tot ceea ce fac. Chiar dacă, aparent, în această perioadă, managerul este mult mai implicat și poate chiar strălucește mai mult decât actorul. Plecând de la existența mea ca actor, s-a născut nevoia de a dezvolta alături, concomitent și hibrid, managerul care trebuie să aibă grijă de tot ceea ce actorul face. Este o relație, bineînțeles, complexă, biunivocă, în care actorul, artistul din mine inspiră managerul și îi dă soluții ingenioase, iar managerul are grijă de tot ceea ce înseamnă dimensiune, reprezentare, importanța proiectului, promovare, soluții ingenioase de punere în valoare, etc. Este, cum spuneam, o relație frumoasă care a crescut enorm pe parcursul ultimilor 15 ani.
Constantin Necula: Care sunt prioritățile ediției din acest an ale festivalului? Ce vreți să spuneți Sibiului prin festival? Dar Europei?
Constantin Chiriac: Sunt priorități pe care festivalul le-a impus de la început. Vorbim de marea calitate a spectacolelor, calitate care a asigurat, de-a lungul timpului, schimbarea și crearea noului public la Sibiu. Calitatea care a construit credibilitate, pentru că fără această credibilitate nu ar fi această agresiune – în sensul bun al cuvântului – a artiștilor din toată lumea, a spectatorilor din toată lumea care vin la Sibiu, care doresc aceste întâlniri, care doresc dialogul cu noi, care doresc să împărtășească frumosul, binele, miracolul, creația împreună cu noi pe timpul festivalului, dar și în afara lui.
De asemenea, prioritatea pe care am stabilit-o este ca acest festival, chiar dacă uneori pare năucitor, să tot crească și iată că el crește de la an la an. Chiar dacă după fiecare ediție toată lumea, eu însumi, îmi spun că nu mai poate și nu mai are unde, ei bine, viața ne învață că întotdeauna se poate mai mult. Și atunci când există în noi dorința de a face mai bine și mai mult tot ceea ce ne propunem, în mod cert există posibilități, resurse și modalități de a împlini. Sunt prioritățile care vin din istoria construită a festivalului, dar și raportul lui de zi cu zi, cu comunitatea, cu artiștii, cu lumea care este în devenire. Din această cauză am hotărât ca festivalul să aibă an de an o temă care să răspundă provocărilor de azi și de acum.
foto: Alex Galmeanu
De fiecare dată am încercat, nu evocări și sărbătoriri care țin de trecut, ci împliniri și căutări care țin de momentul în care suntem și de provocările pe care ni le dă viața și viitorul, pe care trebuie să nu-l lăsăm la voia întâmplării, la bâjbâială și la incertitudine, ci trebuie gândit și construit. Din această cauză, anul acesta a fost aleasă „Iubirea” ca temă, pentru că ea, iubirea, sub toate formele ei, trebuie invocată, trebuie căutată, pusă temelie la tot ce facem azi, în lume. Vedem cât de mult rău, cât de multă ură, cât de multă dezunire, cât de multă lipsă de valori, de dialog e în lume.
Bineînțeles că sunt teme care se nasc și care au proiecție în viitor, cum e construcția noului teatru și a Centrului de congrese, cum e desăvârșirea Centrului Alternativ pentru Cultură, Educație și Cercetare Fabrica de Cultură, cum e nevoia de a construi sediul unui Institut de cercetări. De asemenea, constucția sediului facultății noi pe care o creăm acum la Universitatea „Lucian Blaga”, adăugând și dimensiunea coregrafie și adăugând masterul în regie, o facultate care se impune cu asupra de măsură și un sediu în această zonă de excelență care presupune o mare vizibilitate și capacitatea de a construi relații internaționale.
Sibiului, în primul rând, i-am spus, îi spunem și îi vom spune atât de multe lucruri. Suntem mândri de acest oraș care are un trecut, un prezent și un viitor, care are personalitate pentru că este o comunitate.
Un oraș închis, conservator, cu ziduri și cu porți înalte în spatele cărora oamenii s-au ascuns secole de-a rândul și care au privit prin ochii clădirilor, uneori poziționați la nivelul acoperișului, către lume, către parteneri, către Dumnezeu, poate încercând să se protejeze în singurătatea, în conexiunea familială sau prietenoasă a lor. Iată că festivalul a făcut un miracol care trebuie studiat. L-a scos din aceste singurătăți, din aceste închisori asumate de secole, l-a scos în stradă sub semnul frumosului, sub semnul dialogului și l-a transformat într-o zonă unică în felul ei în lume, care știe să protejeze ceea ce a construit, dar care și înțelege ceea ce înseamnă acum o altă formă de ospitalitate – înțeleasă și asumată.
Îi spunem, de asemenea, Sibiului că are, probabil, cele mai frumoase spații de joc create de istorie și create natural, dar că are nevoie, el Sibiul, în toată ființa lui, să se lupte pentru artiștii și pentru tot ceea ce au făcut artiștii și am reușit să construim pentru el. Arătăm Europei că un oraș mic poate deveni partener pe picior de egalitate cu orașe uriașe precum Tokyo, care ne cere parteneriat pentru Jocurile Culturale și Olimpice 2020, pentru Shanghai, care ne cere parteneriat pentru aniversarea festivalului lor de 20 de ani și a festivalului nostru de 25 de ani anul viitor, marilor festivaluri, marilor structuri de artele spectacolelor, marilor teatre, marilor rețele de artele spectacolului care ne caută și cu care suntem parteneri în atâtea proiecte internaționale.
Preotul Constantin Necula/foto: Sebastian Marcovici
Constantin Necula: Cum v-ați împrietenit cu poezia? Cât de importantă e în viața de zi cu zi?
Constantin Chiriac: Blaga spunea, în discursul de intrare în Academia Română, că el crede că poezia s-a născut la sat. În aceeași temă, Alexandru A. Philippide spune, genial grăind: „M-atârn de tine, Poezie/Ca un copil de poala mumii”. Ce frumoasă imagine, poezia care ne dă posibilitatea ca noi, oamenii neîmpliniți, să putem să pășim în viață între oameni în fața lumii, în fața lui Dumnezeu, să putem să facem pași buni, să facem pași frumoși, să ne orchestrăm pe noi ca oameni. Am cunoscut poezia de mic. La trei ani știam să spun poezie pentru câteva zile. Cu poezie am câștigat primii mei bani. Au fost probabil cei mai frumoși și mai curați bani pe care i-am câștigat vreodată.
Când spuneam „Crezul” la Biserică și când părintele și ceilalți enoriași mă băteau pe umăr și-mi dădeau un ban, parcă nimic mai frumos și mai înălțător n-a fost ca atunci, pentru că aduceam un gând de credință domnului pentru care trebuia răsplată. După ce au fost luate toate averile bunicului, ale tatei și ale fraților mei, am rămas desculți și primii pantofi pe care i-am cumpărat, i-am cumpărat din banii strânși zicând „Crezul” la biserică. Poezia m-a ctitorit la mod fundamental și mi-a dat o legătură de netăgăduit și indestructibilă pentru toată viața, pentru că ea m-a ajutat să exist, să mă formez.
Poezia nu este pentru mine un moment de a mă arăta cuiva, nu e un moment de entertainment, ci o necesitate vitală de a trăi și de a mă întâlni cu frumosul, de a mă autoexprima, de a căuta punți către lume, către oameni, către necunoscut, către căutare, către Dumnezeu, în mod cert. Această legătură indestructibilă este o rază în singurătate. Cât de importantă e în viața de zi cu zi, cred că deja am răspuns, pentru că nu am vorbit numai de momentele de început, ci și de momentele cruciale, de ceea ce a însemnat devenirea mea.
Am învățat de-a lungul timpului, în întâlnirile pe care le-am avut, pentru că am spus poezie oriunde: am spus nopții, lunii, stelelor, ființei dragi, lumii pe care n-o vedeam, am spus zilei, mării, mulțimilor, copiilor, am spus poezie oricui. Am spus poezii lângă mașini de cusut, în fabrici, în școli, în tot felul de săli improvizate, la festivaluri, la mari întâlniri, în fața a mii de oameni, pe stadioane. Am fost bătut cu roșii din cauza faptului că m-am dus uneori să mă arăt pe mine, nu căutând dialogul și marile victorii care au fost, că am înțeles și am încercat să înțeleg de ce uneori oamenii au reacționat altfel decât mi-am închipuit. Pentru că fără să te duci cu inima în palme în fața spectatorilor care te așteaptă, n-ai cum să ai câștig de cauză. Poezia înseamnă mult mai mult decât o formă de spectacol. Ea e o formă de a zidi, e o formă de a-ți întări credința, viața.
Constantin Necula: Gândiți în raport cu o comunitate atunci când stabiliți proiecte, vorbiți-ne de nevoia de comunitate în artă.
Constantin Chiriac: Numai așa construiesc proiecte. Profesor în atâtea universități în lume, ajungând în atât de multe țări, întâlniri, conferințe în fața tinerilor, în fața profesioniștilor, a managerilor, a cunoscătorilor, dar și a oamenilor de rând care au dorit și doresc întâlniri de acest fel. Aproape de fiecare dată am fost întrebat care e secretul, cum reușesc să obțin finanțări pentru proiectele pe care le dezvolt. De fiecare dată le-am spus că nu știu. E o întrebare greșită. Toate proiectele pe care le-am făcut au trebuit să se nască. Dacă ele nu au trebuit să se nască, nu s-au născut. Un proiect se naște numai atunci când este legitimat de o comunitate, de o nevoie, de oamenii care sunt adunați într-un grup. Într-o comunitate poate fi un grup de interese, o adunare de oameni care au niște idei sau niște gânduri sau o frățietate. Pentru că o comunitate poate fi o comunitate mică, mare, uriașă, poate fi o regiune, chiar o nație, o adunare mai mare, cum e Europa. Fără o comunitate artistică este foarte greu să dezvolți ceva coerent și pe termen lung. Într-o comunitate obișnuită, din cauza asta, domnul Eminescu spunea: „Personalitatea este binele suprem.” Din cauza asta, Shakespeare și alți înaintași au spus că artistul este copilul de duminică al societății. Fără artiști care să se dăruiască în frățietate comunității, n-avem cum să creștem miracole.
Fotografia principală: Vlad Dumitru
autor: Pr. Constantin Necula
*articol apărut în ediția tipărită Capital Cultural nr.7-ediție specială FITS 2017
