Numai în cursul acestui an, mii de persoane au încercat să călătorească ilegal din Africa de Nord înspre sudul Europei, cu ambarcațiuni supraîncărcate și improprii, punându-și în pericol viața, pentru a scăpa de sărăcie, de foamete, de război. Peste 50000 de treceri neregulamentare ale frontierei au fost detectate în primele luni ale anului 2023. Mai mult cu 160% față de anul 2022. Cea mai recentă tragedie este naufragiul petrecut pe 14 iunie, în largul coastei elene, unde un vas ce transporta între 400 şi 750 de migranţi s-a scufundat. Dintre ei, doar 104 supraviețuitori au fost recuperați.
Ce sunt pentru noi acești oameni? Simple statistici. Realitatea existenței lor este prea îndepărtată de a noastră încât să ne atingă cu adevărat la nivel emoțional. Însă dacă le-am cunoaște povestea, am înțelege ce i-a determinat să fugă din țara lor, am ști prin ce au trecut în această anevoioasă călătorie și am descoperi visele și speranțele atârnate de aceasta, ca de un fir de ață. În anul în care Timișoara e Capitală Europeană a Culturii, în care se vorbește mai mult ca oricând despre dialogul între culturi, BIS Teatru a ales să spună o poveste plină de sensibilitate, într-un spectacolul-instalație, intitulat Mutat de la noi (text și regie Bogdan Sărătean), prezentat sub forma a cinci reprezentații, în cadrul proiectului Memoria apei, memoria noastră. Și e uimitor cât de mult poate schimba ceva în noi un spectacol de teatru! Sigur, arta nu va transforma lumea la nivel macro, însă poate să aducă mai multă conștientizare, empatie, acceptare. Și să ridice semne de întrebare.
Am mers să văd spectacolul pe 14 octombrie. Titlul Mutat de la noi, m-a intrigat de la început, fiind o expresie cu iz arhaic, care știam că trimite cu gândul la cei plecați „într-o lume mai bună“. Este și cazul personajului principal, senegalezul Mbaye, îmbarcat pe un vapor de migranți ilegali, în speranța de a ajunge în Europa, pentru a le oferi copiilor săi o viață mai bună. De fapt ce spun? Pentru a le oferi o viață, fiindcă de multe ori ceea ce trăiesc acești oameni în Africa, noi, europenii obișnuiți cu confortul, nici nu am putea numi „viață“.
Ca spectator, odată urcat în autobuzul din stația Punctele Cardinale, cu destinația Muzeul Apei, ai ocazia să simți, chiar dacă într-o proporție infimă, stresul, suferința fizică și teama la care este supus un om aflat la mâna traficanților de migranți, care este tratat precum o vită dintr-o mare turmă, este înghesuit în cala unui vapor și nu i se permite nici măcar să bea apă, pentru a nu fi nevoit să urineze. Rolurile traficanților sunt interpretate de trei actori ai companiei BIS, care își fac treaba foarte bine. Sunt îmbrăcați în negru, autoritari, și zoresc mereu publicul spre traseul stabilit. Scenografa Alexandra Budianu a avut grijă să acopere geamurile autobuzului, în așa fel încât să te simți ca într-o cutie de conservă. Văd surpriza pe chipul celorlați pasageri, unii dintre ei nu tocmai tineri, despre care intuiesc că sunt obișnuiți cu teatrul clasic, unde se face o delimitare clară între scenă și sală. Cu toate acestea, nu protestează, își asumă experiența, și sunt curioși să afle ce se va întâmpla în continuare.
Odată ajunși la Muzeul Apei, traseul spectacolului-instalație urmează cele trei stații-cheie de pe fluxul de tratare a apei: grupul de fântâni (în care apa extrasă din subteran intra în uzină), stația de filtrare (unde apa din foraje devenea sigură pentru consum) și stația de pompare (punctul în care începea drumul apei spre robinetele timișorenilor). Te simți ca pe un vas în drum spre o lume necunoscută. Calci pe haine, auzi valurile care se izbesc de cala vaporului, ești ghidat dintr-o încăpere în alta.
Într-un spațiu mic și claustrant, prin intermediul a două monitoare TV, afli povestea unor migranți veniți după Al Doilea Război Mondial din Bulgaria în România. În rolul unei femei simple, de la țară, Dana Taloș vorbește despre practici magice, care se aseamănă izbitor cu cele aflate la ordinea zilei în Africa. Baba Fema din Comloșu Mare, care îl salvează pe fratele femeii, sacrificând-o în schimb pe sora mai mică, are un corespondent în Baba Mukassa din Uganda, ce reușește și ea videcarea unui copil în detrimentul vieții altuia. Chiar dacă aflate la mari distanțe geografice, comunitățile arhaice par a fi ghidate de aceleași arhetipuri.
În ultima sală, spectatorii sunt îndrumați să se așeze la balcoane, de o parte și de alta a marelui ecran, pe care se derulează imagini din Africa, și scurte interviuri cu localnici care visează să plece peste hotare. Spectacolul se construiește ca un puzzle. Filmările cu caracter documenar se împletesc cu monologurile actorilor care se află în fața noastră, pe pasarela de sticlă. Una dintre actrițe este chiar Shama Lea, de origine ugandeză. Mărturia ei legată de foamea la care sunt supuși copiii din Africa dar și de dificultatea de a parcurge kilometrii întregi pentru a ajunge la un izvor cu apă, este impresionantă. Pe de o parte ea vorbește despre propria experiență, cât se poate de reală, pe de altă parte interpretează în spectacol rolul mamei lui Mbaye.
La rândul lui, protagonistul întâmplărilor este dublu construit. Chipul său, proiectat pe ecran, este al unui african autentic, dar cel care îi dă glas este actorul Claudiu Fălămaș. Povestea se organizează în jurul leitmotivului apei, valorificând astfel și patrimoniul material al orașului Timișoara, prin spațiul ales pentru desfășurarea spectacolului. Apa apare în mai multe ipostaze: ca sursă a vieții, atât de căutată în Africa, apa cea rea care te poate îmbolnăvi de febră tifoidă dacă nu este fiartă, apa din Lacul Retba sau Lacul Roz, de unde Mbaye și unchiul său, Moustapha, extrag sare pentru a o vinde, și, în final, apa cea rece, în care se scufundă ambarcațiunea supraîncărcată, ce îl poartă spre Europa.
Vechiul continent este văzut ca un loc al salvării, un loc din care odată ajuns, nu te mai întorci, după cum spune unchiul Moustapha: „Acolo e bine. Poți să ai un job și să câștigi într-o lună cât câștigi aici într-un an. Dacă lucrezi, poți merge gratis la spital iar copiii tăi pot merge la școală, fără să plătești nimic. Și nimeni nu are arme pe stradă. Poți să mănânci de trei ori pe zi. Poți mânca înghețată de câte ori vrei tu!“
Mă uit la fata de lângă mine. Are lacrimi în ochi. Gândurile haotice ale protagonistului înainte de a-și da ultima suflare ne impresionează pe toți. Deși în suferință, Mbaye trimite un gând cald spre fiecare dintre cei dragi: fiul, soția și mama sa. Amintiri din copilărie se amestecă cu senzația de frig și de sufocare. Apoi frigul se transformă într-o căldură imensă, care îi inundă tot trupul. În minte îi apare imaginea mamei, cu vocea ei blândă și tristă, care încheie spectacolul: „Unde ai plecat copilul meu? Nu mi-ai zis că vrei să mergi pe apă ca să ajungi dincolo…“
Vorbesc cu Larisa, fata de lângă mine. Îmi mărturisește: „Eu oricum sunt sensibilă, dar când Mbaye, a început să vorbească despre familie, m-am emoționat foarte tare. Mi-a plăcut foarte mult actorul care îl interpreta. Foarte frumoasă vocea lui! M-a făcut să simt de parcă eram eu acolo. Iar imaginile reale din Africa te fac să te atașezi de tot ce se întâmplă în spectacol, pentru că realizezi că nu e doar actorie…“.
După spectacol echipa artistică ne invită la o dezbatere pe tema migrației, moderată chiar de către regizorul Bogdan Sărătean, care ne relatează și odiseea spectacolului: Inițial, în 2020 a fost realizat un film — amestec de documentar și ficțiune— pentru ca apoi, la invitația ONG-ului timișorean, Prin Banat, acesta să se transforme într-un spectacol-instalație care înglobează și părți din film. Spectacolul s-a jucat în anul 2022 în cadrul Turneului Dezrădăcinării, în spații neconvenționale, precum Mina din Petrila sau Vechea Sinagogă din Mediaș. În acest an, la Timișoara, spectacolul este inclus în proiectul Memoria Apei, Memoria Noastră, finanțat prin programul Over Border Culture + al CECART Timiș.
Oamenii vor să afle detalii cu privire la procesul creației dar și la viața locuitorilor din Africa. Din discuție reiese nevoia de solidaritate și de toleranță. Se vede că mulți nu au realizat până acum cu adevărat dramele prin care trec cei care aleg să fugă din Africa sau din Asia în Europa. Îmi rămân în minte cuvintele Simonei: „Genul ăsta de performance este necesar, pentru ca mai multă lume să conștientizeze ce se întâmplă aproape de noi. Avem atât de multe prejudecăți față de cei care migrează! Văzând spectacolul, eu m-am bucurat că trăiesc în România, în perioada asta, de pace. Suntem privilegiați doar pentru că ne-am născut aici și nu în Africa. Ar fi interesant să fie prezentat și în școli, pentru ca tinerii să înțeleagă cât sunt de norocoși, și să fie recunoscători pentru ce au.“
Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte, în cadrul componentei Power Station a Programului cultural național „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023“. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.
Fotografii: Alin Praf
