Constantin Necula în dialog cu Constantin Chiriac

Dintre multele răni pe care le-a primit lumea contemporană, una este lipsa de mulțumire. Nu. Nu nemulțumirea în sine. Ea poate să ajute sau să propună o luptă din care să se ivească lumina. E riscanta reducere a mulțumirii la sine, fără a fi nici măcar mulțumire de sine. Un festival dedicat realfabetizării sufletului și așezării lui în sensul euharistic al lumii. Un mare mulțumesc celor care luptă să nu ne cuprindă urâtul și să nu ne apară ca fiind normalitate.

Constantin Necula: Maestre și Prietene, suntem la nici nu mai știu al câtelea interviu, și nici nu ne lăsăm, dar sperăm la mai multe și de acum încolo. În primul rând, îți spun Hristos a Înviat și mulțumesc că ne-ai primit să povestim încă o dată.

Constantin Chiriac: Adevărat a Înviat! Noi am continuat firesc ceea ce propune cel care a venit acum la președinție după toată bătălia asta sterilă în valorizare umană pe care n-am înțeles-o, dintre români și români – ,,Hai că de mâine trebuie să muncim!”. Noi am muncit de o bună bucată de vreme, ca albinele și furnicile, și încercăm să aducem miracol, să aducem bucurie, să aducem emoție.

C.N.: Suntem la începutul unui festival care are titlul ,,Mulțumesc”. Nu e ,,Mersi!”, să ne înțelegem bine. E un ,,Mulțumesc”. Tare mi-ar plăcea ca românii să își recapete cuvântul. Să-și recalibreze conținutul vocabularului.

C.C.: Să îi dea consistență firească.

C.N.: Care e „câștigul” acestei ediții față de celelalte? În primul rând, faptul că într-o perioadă de criză, reușești să duci mai departe un asemenea festival e, în sine, un câștig. Să continui e un câștig. Să spui „Mulțumesc” într-o lume în care toți se înjură, e un câștig.

C.C.: Câștigul e că ne-am impus, ediție de ediție, să creștem. Faptul că am putut, în ediția 31, să facem mai mult decât în ediția 30, care era aniversară și care vorbea de miracolul a 30 de ediții. Faptul că acum în ,,Mulțumesc” avem mai multe locații, mai multe spectacole decât anul trecut, într-o perioadă atât de grea, când toate subvențiile s-au tăiat, când totul este de trei ori mai greu, când fiecare cost este aproape dublu față de anul trecut. La toate aceste câștiguri, adaug faptul că de cinci ani păstrăm același preț la bilete – între 30 și 150 de lei, exact ca înainte de pandemie. Din 2019 până acum, n-am modificat tarifele, deși condițiile s-au schimbat radical.

Un Festival excede partea financiară în câștig sufletesc

C.N.: Dincolo de partea financiară, pentru că toată lumea e obsedată acum de cât costă cultura, eu le spun tot timpul că lipsa de cultură costă mai mult decât cultura. Și acum îmi dau seama că dacă trecem în spațiul ăsta al spiritualului, hai să zicem al imaterialului, mie mi se pare că aici câștigă festivalul, pentru că întotdeauna la celelalte vor fi cheltuieli. Nicio curte regală nu se ține fără plata regelui, adică fără construcția aceasta în jurul regelui. Ceea ce vreau eu să întreb este așa: Ați zis ,,mai multe spectacole, mai multe locuri de joc, mai mulți actori, mai mulți invitați. Ce înseamnă ,,mai mult”? Câte spectacole o să avem?

C.C.: În primul rând, ne-am străduit să avem mai multe spectacole pentru marele public, adică în Piața Mică, în Piața Mare, în Piața Habermann, în Piața Huet, pe pietonala Bălcescu, în parcuri, peste tot. Am mai reușit, pentru prima dată în istoria festivalului, un lucru unic, și anume ca până în 10 aprilie să avem tot programul prezent pe site, astfel încât publicul să aibă răgaz. Să vadă ce prezentăm, ce aducem, ce lucruri unice propunem vizionării, trăirii.

În același timp, păstrând prețul pentru public, pentru toți tinerii, pentru toți intelectualii care nu au bani mulți, să poată să se gândească cu familia, cu prietenii, cu prietenii din afara țării și să vină aici și să-și facă un calendar. „Îmi pun două spectacole sau trei în piețe, îmi pun un spectacol într-o biserică să mă reculeg, îmi pun neapărat numele ăsta că trebuie să învăț ceva și îmi pun și ceva dans, operă sau pe circ. Și s-a întâmplat un lucru pe care nici noi, care contabilizăm tot de atâția ani, nu ne-am închipuit că se va întâmpla – în prima și a doua zi s-au vândut mai multe bilete decât s-au vândut anul trecut în totalitate. A fost absolut un miracol.

C.N.: Cred că există și nevoia asta profundă a omului de a se destinde… În binele ca Bine.

C.C.: Da. Dacă îl pui în situația de a-și gândi binele și de a descoperi că inimaginabilul poate deveni normalitate — exact ce românii așteaptă de atâta timp în România.

C.N.: Dar cred că nu doar în România. Peste tot, oamenii așteaptă asta. Europa întreagă pare obosită. Și tocmai de aceea, anul acesta va fi, cred, o revoluție prin prezența masivă a culturii japoneze și asiatice, în general. Faptul că aduci artiști de atât de departe, în inima Sibiului, e o biruință.

C.C.: Și să-i aduci pe picior de egalitate. Să-l ai aici pe Kuranosuke Sasaki, o legendă a teatrului japonez, care a acceptat să joace într-un text românesc — Iona — și să auzi psalmii lui Iona cântați pe muzica lui Vasile Șirli, în japoneză, pe textul lui Marin Sorescu. Vom face un turneu european înainte de a prezenta acest spectacol în festival, și abia apoi va avea premiera la Tokyo. Apoi, România și Japonia vor merge mână în mână cu acest spectacol, bazat pe un text românesc la Expoziția Mondială. Ce poate fi mai onorant?

Totodată, aducem la Sibiu conducerea celei mai importante burse de spectacole de la New Kennedy — Center York, o aducem pe Kathleen Turner, care va susține un spectacol cu cai pe Hipodromul din cartierul Vasile Aaron. Sunt convins că va fi împânzit de oameni care vor veni să vadă miracolul. Dar aceasta e normalitatea pe care ne-am propus-o. De asemenea, toată lumea se ferește acum – vezi Doamne! – de China. Însă nu putem să omitem faptul că este locul cel mai puternic, în clipa asta, după America, din lume. Uitați-vă la sezonul pe care îl aducem din China. Și tot ce aducem sunt instituții de top, cum este trupa lui Jackie Chan, pe care mi-am dorit-o de mulți ani, după ce am vizitat templele Shaolin. Cei 11 luptători sunt antrenați de la 2 ani de Jackie Chan, care a făcut această companie de elită, pe care o duce în toată lumea.

Faptul că avem aceste relații strategice, eu cred că e o formulă de sănătate, în același timp, modul nostru de a lucra cu o viziune pentru viitor. Pentru că aici nu vorbim de inteligența artificială, de bombe, de armament, ci gândim relația umană, personalități și maeștri, care sunt viitorul acestei omeniri.

C.N.: Citeam de curând într-un text al Cardinalului Ratzinger, mai vechi, al Papei Benedict al XVI-lea, că ,,binele comun nu există decât dacă fiecărui om din comunitate îi este bine”. Care e plusul de bine pe care îl dă festivalul comunității?

C.C.: Putința de a descoperi unicitatea și frumosul în fiecare manifestare artistică pe care o aducem. De ce trebuie să ajungi la Sibiu? Pentru că nu vei mai găsi nicăieri astfel de spectacole și de personalități laolaltă, și în clipa în care vom reuși să armonizăm cât de cât simțirea noastră și gândirea, împreună cu toți cei pe care îi invităm, ca să spunem un mare ,,Mulțumesc”, că suntem pe Pământ, că nu avem niciun merit pentru viața pe care am primit-o și că e normal să spunem celui senin, soarelui, lunii, pământului, apei, aerului, „Mulțumesc”. Fratelui de alături, partenerului, dușmanului, de asemenea.

C.N.: Dușmanului, căci și acela ne crește. E o perioadă dușmănoasă. Festivalul este ca un plasture peste toate lunile astea de lipsă de perspectivă și de răutate. Adevărul e că reașezarea cuvântului ,,Mulțumesc” în vocabularul cotidian e, poate, misiunea cea mai importantă a festivalului și poți să zici ,,Mulțumesc” în mii de forme, de fapt, că ăsta este adevărul. Cum reușim să transmitem comunității sibiene că ,,Mulțumesc” este un cuvânt valoros, o atitudine valoroasă?

C.C.: Sibiul a înțeles deja complexitatea și valoarea festivalului. Faptul că suntem împreună cu Universitatea „Lucian Blaga”, cu Academia Forțelor Terestre —, că, în mijlocul festivalului, am reușit să construim Festivalul Universităților, spune foarte mult. Avem aici 30 de universități, iar tinerii au șansa de a se întâlni cu maeștri care susțin ateliere pentru ei. Avem alături și Platforma Doctorală Internațională, la care participă în jur de 35 de universități din întreaga lume — dintre primele 300 din clasamentele globale.

Punem, așadar, împreună cercetarea, educația și creația. Și din urmă vine forța voluntarilor — câteva zeci de mii care se luptă pentru cele 500 de locuri disponibile. Sunt mulți tineri din afara României care vin aici și sunt găzduiți de familii din Sibiu, trăind împreună, timp de două săptămâni, o experiență unică. Dialoghează, își pun întrebări, reflectează la ce înseamnă inteligența artificială și la cum putem găsi în noi, ca oameni, forța de a duce mai departe miracolul creației. Un miracol pe care îl privim cu teamă, ca pe un potențial dușman, tocmai pentru că inteligența artificială poate acumula de milioane de ori mai multă informație decât mintea umană. Dar tot în noi e și puterea de a-i da un sens.

Cum ne vindecă Mulțumesc de manipulare

C.N.: ,,Mulțumesc” nu este un cuvânt de manipulare, ci unul care încheie manipularea, de fapt. Omul care are curajul să spună ,,Mulțumesc” își cunoaște limita.

C.C.: E și o asumare, pentru că în clipa în care am în mine puterea să îți spun ,,Mulțumesc” privindu-te în ochi sau căutând resorturile lăuntrice ale ființei tale, tu, ca partener, ca spectator, ca om care te oprești să vezi mirat ce se întâmplă pe o stradă și, în clipa în care vei primi acest impact, al acestui ,,Mulțumesc” rostit sau nerostit, în mod cert vei duce acest semnal și se va întâmpla ceva bun cu tine măcar pentru un minut.

Oana Ciucă Lázár: V-am mai întrebat, dar vă întreb acum, specific, cui mulțumiți dumneavoastră de la începutul carierei? Omul Constantin Chiriac, actorul, președintele festivalului. Care sunt acele câteva nume-reper de-a lungul timpului?

C.C.: În primul rând, mulțumesc lui Dumnezeu, Domnului Iisus Hristos, pentru că în cele mai grele momente, în singurătate, în neputință, în lipsă de informație, de sprijin, am avut de fiecare dată acest sprijin. Și nu sunt vorbe, sunt mărturii care atestă existența festivalului de la Sibiu, tot ceea ce s-a construit de-a lungul timpului aici, la Teatrul Național, la Fabrica de Cultură, în spectacolele, în transformarea extraordinară pe care a avut-o Sibiul și în toate întâlnirile pe care Dumnezeu mi le-a mijlocit. Pentru că oricât de grozav m-aș crede și mă cred uneori, mintea mea nu avea cum să inoveze atât de repede și să găsească aceste căi.

Bineînțeles că mulțumesc familiei mele, neamului meu – pentru că e un neam -, așa cum spuneam altădată, tata a avut 17 frați, mama 16. Și în clipa în care vii dintr-un neam atât de mare, cauți să vezi acest arbore genealogic, care vine de pe la 1600 și ceva și care s-a tot îmbunătățit. Mulțumesc profesorilor mei, am avut profesori extraordinari la școala generală, care m-au învățat alfabetul, care m-au învățat și scrisul, și cititul, și socotelile, dar și toate regulile care vin de la bunul simț. De asemenea, mulțumesc liceului pe care l-am făcut în Iași. Este un liceu celebru, care m-a educat și care mi-a dat aripi.

Mulțumesc tuturor celor care au înțeles cât de cât ce înseamnă să faci proiecte mari și să poți să le duci mai departe. În același timp, mulțumesc tuturor celor care au pus umărul, dar mulțumesc și celor care nu au băgat bețe în roate, adică au lăsat să se dezvolte ceea ce am reușit să facem aici, la Sibiu.

C.N.: La cum te știu, mulțumești și dușmanilor.

C.C.: În mod cert. În mod cert, pentru că, probabil, nu aș fi avut starea de veghe, nu ar fi fost de fiecare dată mintea care este de dinainte mergătoare, pentru că am intuit că va fi un an greu și atunci am putut să gândesc cum voi avea niște resurse puse deoparte, care să-mi asigure această creștere continuă și, în același timp, nenorocirile care ni s-au întâmplat – pentru că a fost o nenorocire -, anularea primului tur al alegerilor, costurile alea au fost mai mari financiar decât bugetul Ministerului Culturii pe un an întreg. Era de așteptat că va fi greu și, atunci, am găsit formula prin care să mă asigur că, în clipa în care avem evenimente atât de puternice, cum e această coproducție cu „Iona”, să am resursele care vin din zonele private, care vin din altă parte decât resursele unde se duce toată lumea să aplice și să își facă un eveniment.

Acustica lui Mulțumesc

O.C.: Părinte, ce rezonanță are acest „Mulțumesc” pentru suflet?

C.N.: El este parte integrantă euharistiei. ,,Mulțumesc” nu este doar un cuvânt. E o întreagă rostogolire de sensuri care ține în el cuvântul ăsta. De la copilul care nu vorbește, dar din priviri înțelegi că îți mulțumește că îl alăptezi, până la bătrânul care nu-ți mai vorbește, dar îți mulțumește din privire că îl împărtășești, că stai lângă el, că îl mângâi, ,,Mulțumesc” are miliarde de exprimări. De fapt, sensul Festivalului Internațional de Teatru este să te învețe miliardele de exprimări ale cuvântului ,,Mulțumesc”, și nu neapărat ale cuvântului, ci ale conținutului lui ,,Mulțumesc”.

Până și ,,mulțumescul” câinelui este extrem de valid într-o lume în care oamenii se poartă mai rău decât câinii uneori, că uită un ,,Mulțumesc” care valorizează darul vieții în care trăim. Cuvântul ,,Mulțumesc” are o valoare pentru memorie. Cine nu uită să spună ,,Mulțumesc”, nu-și uită memoria. În fond și la urma urmei, cel mai mare ,,Mulțumesc” este mulțumescul ăsta împotriva nemulțumirii uitării culturale în care am zăcut ani de zile.

O.C.: Domnule Chiriac, ați simțit vreodată că Sibiul vă spune „Mulțumesc”? Ați avut acel moment în care să puteți primi recunoștința asta cu inima deschisă?

C.C.: Mi se întâmplă uneori, târziu, când trebuie să-l las pe șofer să se odihnească, să iau un taxi până acasă. Butonez pe telefon până ajung acasă și când ajung, automat bag mâna în buzunar să plătesc. Și mi s-a întâmplat de foarte multe ori să-mi spună șoferul: „Domnule Chiriac, dumneavoastră nu plătiți.” Asta e o formă de mulțumesc, pe care o simt profund.

C.N.: Cred că Sibiul știe să mulțumească, mai ales prin oamenii simpli. Uneori, mai sincer decât prin cei complicați.

C.C.: Da. De curând, făceam o plimbare de seară și m-a oprit un domn. „Bună seara, domnule Chiriac!” „Bună seara! Cu ce vă pot fi de folos?”, i-am răspuns, cum obișnuiesc atunci când nu recunosc persoana. Și mi-a spus: „Nu v-am oprit până acum, că n-am îndrăznit. Dar acum, fiind întuneric, nu m-am mai sfiit să vă povestesc. Eram pe ambulanță la Revoluție. Aveam vesta fosforescentă și eram în fața teatrului, era haos, elicoptere, se trăgea… Ați ieșit din teatru și mi-ați spus: «Dă-ți chestia aia jos, că te iau țintă!». Am răspuns că mi-e frig. Și m-ați luat înăuntru, mi-ați dat un pulover și un halat, din cabina dumneavoastră.”

O.C.: Astfel de momente au, cu siguranță, o greutate emoțională enormă pentru dumneavoastră.

C.C.: După 36 de ani, să vină cineva să-ți spună: „Mi-ați salvat viața. Vă mulțumesc!”… E de neprețuit.

C.N.: „Mulțumesc” îl scoate pe om din poziția de țintă și îl pune în poziția de bucurie. Asta face și festivalul – îi scoate pe oameni din postura de victime ale manipulării și le redă bucuria. Iar problema noastră, azi, nu e doar lipsa pâinii. Se spune că omul sărac alege pâinea în locul libertății. Dar cred că trebuie să învățăm oamenii să prețuiască libertatea: de a fi creativi, de a fi fericiți, de a fi bucurie pentru ceilalți.

Teatrul ca un plămân citadin, rostirea pe scenă ca o reanimare cardiacă

O.C.: V-ați imaginat vreodată cum ar fi arătat Sibiul fără teatru?

C.N.: În orașele sănătoase, teatrul e ca un plămân – explică disfuncțiile culturale de respirație ale orașului. Catedra la e altceva: vine și dă pulsul de supra viețuire, e un fel de ATI. Căci nici un discipol care intră în atelier nu poate deveni maestru peste noapte. E nevoie de respect pentru rânduială. O comunitate e cu adevărat comunitate când are reguli – scrise și nescrise.

C.N.: Și când poate spune „mulțumesc”. Teatrul nu te vindecă definitiv, dar te pregătește pentru asta. Cred că, după școală, teatrul și biserica sunt tot ce mai rămâne important în formarea unui om. Un copil crescut bine la școală, trecut prin teatru – și aici includ și filarmonica, opera și alte forme de artă – și adus cu discreție în fața lui Dumnezeu, e un copil salvat.

După astfel de dialoguri nu te desparți niciodată trist. Un vânt de optimism îți răcorește inima și poți să o iei de la capăt în căutarea unui „Mulțumesc ̋ care poate deturna din rău lumea. Cea mai de preț deturnare. Știu că în ziua ce premerge începutul Festivalului voi intra, însoțit de Constantin Chiriac, în taina Altarului catedralei Mitropolitane. Și vom spune un mare, foarte mare „Mulțumesc ̋ lui Dumnezeu. Pentru că ne îngăduie să fim părtași, zi de zi, unei minuni. Minunea vieții noastre din care putem lumina viața celuilalt, aproapelui și departelui nostru, deopotrivă.

Versiunea în engleză, aici.

Credit foto: Alexandru Condurache