În 2001, legendara actriță franceză, Isabelle Huppert apărea la Cannes, purtând o rochie neagră vaporoasă și un tatuaj temporar. Pe spate și pe brațe, litere negre se înșiruiau într-un citat de Emil Cioran: Dieu peut remercier Bach, parce que Bach est la preuve de l’existence de Dieu*. Ca de obicei, chipul de un alb accentuat de părul roșcat, afișa un zâmbet fragil, abia schițat, care nu știi când se va sparge într-o altă mască impenetrabilă. Cum reușește Isabelle Huppert, într-o apariție de doar câteva minute, să lase în urmă acest amestec neobișnuit de discreție și exuberanță, fragilitate și forță, un je ne sais quoi tulburător și atâta mister?
Isabelle Huppert la Cannes, 2001
foto: AP/Lionel Cironneau
„Felul în care arăți poate căpăta profunzime doar prin ceea ce ești”, obișnuiește să spună Isabelle Huppert, „prima doamnă a cinematografiei franceze”, care din 1971, de când a debutat, a dat chip și putere artistică a peste 100 de roluri în filme ce transcend granițele Franței. La 65 de ani, fără straturi adiționale de machiaj, fără operații estetice, fața pistruiată și palidă a Isabellei Huppert transmite o frumusețe nobilă, fără vârstă.
Se spune că acest chip specific ar fi fost unul dintre impulsurile timpurii ale fetiței Isabelle să caute obiectivul camerei, fiindcă copila nu-și găsea chipul în oglindă. „Fața mea nu avea un contur definit… Era o senzație foarte puternică. În fiecare zi eram out of focus, ceea ce este ciudat pentru cineva care și-ar fi dorit să devină actriță”, mărturisea actrița pentru The Sydney Morning Herald (2013). Nu s-a visat actriță, dar încurajată de mama sa, s-a înscris la Conservatorul Național de Artă Dramatică din Paris, ajungând să studieze actorie. Un mod de a se autodefini și a se găsi prin alții, această opțiune a însemnat începutul unei cariere prolifice în cinema și teatru.
O mână de om delicat și firav, puțin peste un metru jumătate, paradoxal, actrița a ales un „teren de experimente cinematografice” cu personaje de o violență necruțătoare, devorate de perversiune, patimi și suferință. „Monștrii mă atrag”, zicea aceasta pentru Le Monde. Însă ardoarea cu care îmbracă chipuri noi este a unui explorator calculat: „nu justific, ci vreau să înțeleg”. Prin roluri încă timpurii, Isabelle Huppert și-a câștigat notorietatea de specialistă în patologii ecranizate: crime, violuri, prostituție, adulter, devianțe sexuale. Cu greu îți ștergi din minte fata care își otrăvește părinții (Violette Nozière, 1978) sau poștărița care își împușcă cu sânge rece toată familia (La Cérémonie, 1995), două din cele șase colaborări cu regizorul Claude Chabrol, unul dintre inițiatorii Noului Val din cinematografia franceză.
Nu am niciodată îndoieli. Nu mi-e frică deloc.
Isabelle Huppert are o preferință pentru colaborări de durată cu aceiași regizori, printre care Jean-Luc Godard, Michael Haneke sau Paul Verhoeven, însă este cunoscută și pentru plusul de imagine care funcționează ca rampă de lansare pentru regizori la început de carieră (de exemplu, regizoarea și actrița cu origini românești – Eva Ionesco).
„Nu am niciodată îndoieli. Nu mi-e frică deloc”, este citată adeseori Isabelle Huppert. „Sunt multe alte domenii unde am temeri… Când traversez strada, când întâlnesc oameni… Însă ca actriță, nimic nu mă intimidează. Nu am obstacole când interpretez roluri.” Această abordare curajoasă, o împing însă uneori în proiecte extravagante și riscante, precum Heaven’s Gate (1980), în regia lui Michael Cimino, unde rolul de prostituată violată i-a adus o imagine sexualizată de actriță europeană la Hollywood și aproape i-a pus cariera în pericol.
De la un rol la altul, Isabelle Huppert păstrează un aspect indistinctibil pe care ea însăși îl numește interioritate, opusul exhibiționismului atât de popular pe marele ecrane. Privirea în gol, de o ambiguitate insuportabilă și, în același timp, irezistibilă a profesoarei de pian Erika Kohut (din La pianiste, 2001), vă spune ceva? Dar privirea goală și pătrunzătoare ca o lovitură de cuțit a lui Michèle Leblanc, din filmul Elle (2017)?
„Nu știu de ce ar trebui să mă pierd în spatele rolurilor mele”, spune Huppert. Oglinda din buzunarul actriței știe mai multe decât orice privitor despre microexpresii faciale și gesturi abia perceptibile pe care aceasta le exploatează cu mult talent. Dincoace de ecran, forțele interioare vulcanice ce clocotesc în spatele acelei măști glaciale și vorace rămân nedescoperite, dar inconștient se simte energia fiecărui rol interpretat.
Scenă din Pianista/reg. Michael Haneke
Chiar dacă este mai cunoscută pentru rolurile sale din filme, Isabelle Huppert n-a abadonat nicio clipă scena, teatrul fiind pentru ea un alt teren de explorare de sine continuă. „Întotdeauna îmi doresc să joc teatru, în ideea în care teatrul poate fi același loc de confruntare cu sine cum este cinematografia. Adică vreau să mă interpretez pe mine însămi. Nu pe altcineva. Doar pe mine, prin intermediul altora, desigur.”
Pe scenă, a dat chip unor personaje la fel de complexe moral, colaborând cu regizori cunoscuți pentru experimente teatrale îndrăznețe: Peter Zadek, Robert Wilson, Krzysztof Warlikowski. Isabelle Huppert a jucat pe scena pariziană în roluri precum Orlando (1993), Medeea (2000) sau Hedda Gabler (2005). Însă s-a avântat și în proiecte teatrale pe alte scene ale lumii: în Londra, jucând în Mary Stuart (1996), la Sydney – The maids (2014, în care apare alături de Cate Blanchett) sau în New York – în Phaedra(s) (2016).
Isabelle Huppert are acasă o colecție impresionantă de cele mai prestigioase distincții pentru cinematografie și teatru: un număr record de Césari, un Molièr de onoare, un Urs de Argint de la Berlin, mai mulți Palmieri de Aur și premii ale Academiei Europene de Film, un premiu BAFTA și, recent – o nominalizare la Oscar. Însă te poți rătăci doar imaginar printre aceste distincții și premii numeroase, fiindcă actrița nu te va invita niciodată acasă. E un alt aspect care o face atipică pe Isabelle Huppert – secretomania în legătură cu viața privată și decizia încă de la începutul carierei sale de a delimita clar cele două universuri. E un mister care stârnește curiozități și atrage jurnaliștii dornici să descopere în viața reală delicte și devianțe scandaloase. Însă tot ce-au putut afișa despre Isabelle Huppert până acum sunt detaliile deloc șocante despre căsătoria cu Ronald Chammah, regizorul în thrillerul căruia – Milan noir (1987) a jucat, faptul că are trei copii: Lolita (care-i calcă pe urme fiind actriță), Lorenzo și Angelo; faptul că este claustrofobică, că-i place să scotocească prin lucrurile altora sau că are o slăbiciune pentru broccoli. „Unora le place să-și afișeze viața privată în public, mie – nu”, declara acum câțiva ani actrița. „Îmi place să păstrez acel gen de nebunie doar pe ecran.”
Scenă din Elle, reg. Paul Verhoeven /foto: Sony Pictures Classics
La Sibiu, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru, Isabelle Huppert va fi celebrată și premiată anul acesta cu o stea pe Aleea Celebrităților. Deloc surprinzător, actrița va aduce spectacolul Amantul (L’Amant), care dă voce unui personaj controversat dintr-o carte despre care însăși scriitoarea Marguerite Duras spunea că e o pretinsă autobiografie, un roman scris la beție. „Aveam chipul plăcerii, dar nu știam ce înseamnă plăcerea”, desprind aleatoriu un citat din roman, care mă face să prevăd o ploaie de întrebări: e despre „regina suferinței” – Isabelle Huppert? Plăcerea incomensurabilă cu care actrița dă viață unor personaje străine îmi lasă un posibil răspuns: nu, sunt doar niște reflexii într-o oglindă neînfricată.
*Dumnezeu ar trebui să-i mulțumească lui Bach, pentru că Bach este dovada existenței lui Dumnezeu.
Cover foto: Carole Bellaiche
