Dovleacul se taie cuburi de mărime potrivită, se stropește generos cu ulei de măsline și se bagă la cuptor. Cînd e aproape copt, adăugați sare, niște usturoi și cimbru și mai țineți-l cîteva minute la cuptor pînă e făcut usturoiul. Rupeți cîteva frunze de salată sau baby spanac, rucola sau ce-aveți prin frigider, tăiați un măr felii subțiri și mărunțiți niște nucă, pe care, pentru un plus de savoare, ar fi bine s-o și prăjiți un pic înainte. Amestecați salata verde, nucile și merele cu dovleacul fierbinte, iar deasupra puneți cîteva bucăți de brînză. Tot așa, de care aveți prin frigider; ideea e să aibă textura moale, ca să se topească în contact cu dovleacul cald. Poate fi brînză de burduf, brie sau gorgonzola. Dar, dacă mă-ntrebați pe mine, dintre toate felurile de brînză pe care le-am încercat, cel mai bine se potrivește cu brînză de capră.
De îndată ce vine toamna, iar bucățile portocalii și aromate de dovleac încep să umple tarabele din piață, fac adesea salata asta grozav de bună și-mi amintesc de Sibiu. Acolo am descoperit-o, în octombrie 2019. Eram la Festivalul de film documentar ASTRA, la ediția care pentru mine rămîne legată de numele Letiziei Battaglia, prima femeie fotoreporter din Italia și cea dintîi care a avut curajul să arate lumii, prin fotografiile ei, victimele Mafiei.
A fost supranumită ”fotografa morții” și nu știam nimic despre ea pînă atunci, dar documentarul ”Shooting the Mafia” m-a lăsat mută de admirație pentru femeia asta care, la 85 de ani cîți avea în momentul realizării filmului, m-a cucerit definitiv. Avea un curaj demn de admirat și i-am invidiat sincer patima cu care iubea viața. Așa de tare m-a impresionat povestea Letiziei, că aproape fiecare drum de-al meu la Sibiu mi-aduce aminte de energia ei molipsitoare.
La fel cum mi-aduc aminte de vocea molcomă a lui Radu Vancu și discuția pe care am avut-o despre ”Zodia Cancerului”, jurnalul său din anii 2012-2015. Tot el a moderat întîlnirea publicului sibian cu unul dintre scriitorii mei preferați, Richard Flanagan. E una dintre serile pe care le țin minte de parcă-ar fi fost ieri, deși au trecut deja 6 ani de-atunci. Ploua mărunt, era și destul de frig pentru luna octombrie, iar cînd am ajuns la Librăria Humanitas de pe pietonalul Nicolae Bălcescu am aflat că interviul meu cu laureatul Man Booker Prize, venit tocmai de la capătul lumii, din Tasmania, nu era confirmat. Asta deși îl solicitasem cu mult timp înainte și venisem la Sibiu special pentru asta. Ce-i drept, nu de la capătul lumii… ci de la Cluj, cu autocarul, că deh, pe trenuri nu te poți baza!
A fost una dintre serile petrecute la Sibiu pe care n-am cum să le uit. Dîrdîiam de frig – sau de emoție? și simțeam că-mi îngheață mîinile pe paharul de vin băut tîrziu în noapte la o terasă de pe Bălcescu, dar ce bucuroasă eram că reușisem să fac interviul cu Richard Flanagan! A fost mai simplu decît mă așteptam: m-am dus la el după ce a terminat de semnat toate autografele pentru cei prezenți în librărie, i-am spus cine sînt și că tare mi-ar plăcea să accepte să stea de vorbă cu mine cîteva minute. A zis ok și a stat o jumătate de oră!
În vara lui 2023, cînd m-am dus la Sibiu să ascult live o formație care nu prea mai exista nici atunci, dar poate că va mai exista cîndva, am intrat din nou în librăria Humanitas să casc ochii printre rafturile cu noutăți și, coborînd la subsol, am remarcat afișul cu Richard Flanagan. A fost de-ajuns să-l văd că a funcționat ca madeleina lui Proust și m-a cuprins brusc frigul, de parcă m-aș fi întors în timp. Era final de iulie, caniculă anunțată de meteorologi și numai haine subțiri în rucsac, dar seara se făcuse neobișnuit de rece. Așa că ziua următoare am luat la rînd toate magazinele second-hand din centrul Sibiului. Singurul pulover pe care l-am găsit – un număr mai mic decît port de-obicei, însă frumos colorat în verde cu albastru, și-o eșarfă albastră în degrade mi-au rămas amintire de la ediția din 2023 a festivalului ArtMania.
Mi-a rămas și concertul trupei Porcupine Tree, care a fost ca un fel de călătorie în timp prin discografia anilor în care formația condusă de Steven Wilson s-a impus în rockul progresiv. Un vizionar care a compus The sound of Muzak în 2002, cînd încă lumea în general, arta și muzica în special, nu erau așa de amenințate de impersonalizare cum se întîmplă acum, în epoca inteligenței artificiale. Muzak e termenul folosit pentru a denumi muzica ambientală care merge în boxe în spații publice. O înșiruire de sunete care, în loc să ne stimuleze, să ne provoace sau să ne atingă sensibilitatea, ne anesteziază. În viitor, muzica va fi produsă doar pentru consum, un Prozac care, potrivit lui Wilson, îți neutralizează creierul. În piesa The sound of Muzak, pe care Porcupine Tree a inclus-o în setlist-ul concertului de la ArtMania, suntem avertizați că muzica este una dintre minunile lumii pe cale de dispariție.
Vara asta, după doi ani de la momentul cînd Steven Wilson ne-a atras atenția celor care eram atunci în Piața Mare din Sibiu că nu ar trebui să ne lase indiferenți comercializarea excesivă și invazia muzicii depersonalizate, încrederea mea în creativitate și în arta compusă pentru a ne emoționa a fost, din nou, restabilită. Eram tot la ArtMania și am fost cucerită de tehnica incredibilă a chitaristului Nuno Bettencourt de la Extreme după ce, cu o seară înainte, fredonasem The spirit carries on împreună cu publicul din Piața Mare prezent la concertul incredibil al legendarei trupe Dream Theater, în formula care a consacrat-o, cu Mike Portnoy la tobe.
După ce nu mai sîntem, ceva din noi rămîne și continuă să dureze, spun versurile din The spirit carries on. M-am întrebat ce rămîne pentru mine din cei 10 ani de cînd apare revista Capital Cultural și din drumurile episodice pe care le-am făcut în locul ei de baștină. Simplificînd, aș zice că rămîne perseverența Oanei de a scoate ediție după ediție, chiar și atunci cînd nu e simplu să facă asta. Și rămîn multe emoții pe care le-am trăit în ultimii ani la Sibiu. Pe unele dintre ele vi le-am împărtășit deja și le-ați putut citi de-a lungul anilor în paginile revistei sau în articolele publicate online.
Acum, pentru articolul din numărul aniversar, Oana mi-a spus să nu cumva să uit să vă recomand un film, cum v-ați obișnuit deja. M-aș bucura dacă ați găsi de văzut pe undeva ”Shooting the Mafia” https://capitalcultural.ro/fotografiile-care-dor-shooting-the-mafia/, Dacă nu, vă spun că pe HBO Max găsiți cu siguranță miniseria în 5 părți ”The narrow road to the deep North”, ecranizarea romanului scris de Richard Flanagan (și despre care puteți citi mai multe aici https://capitalcultural.ro/oricat-de-ingrozitoare-ar-deveni-lumea-oamenii-gasesc-puterea-de-a-spera/)
