De mai bine de opt luni, discuțiile despre paturile de la A.T.I (Anestezie și Terapie Intensivă), medicii și asistenții de la A.T.I, monitoare, pulsoximetre etc, au devenit normalitate, au intrat în discuțiile noastre zilnice.

Cei care au avut până acum o experiență la Terapie Intensivă, au înțeles rolul esențial al echipei de la A.TI, iar cei care n-au avut, au aflat din interviuri, reportaje, mărturisiri, despre eforturile pe care le fac echipele medicale în această perioadă. Munca anesteziștilor a fost pusă în lumina reflectoarelor. Riscurile la care se expun au crescut considerabil.

Am stat de vorbă cu dr. Alina Jeler, medic anestezist cu o experiență de 13 ani. Teama de a nu-i infecta pe cei dragi cu virusul SARS-CoV-2, a fost una dintre fricile cele mai mari în această perioadă.

Am rugat-o să ne povestească despre ce înseamnă munca unui medic anestezist, ce s-a schimbat o dată cu pandemia, ce frici și ce gânduri are atunci când are un pic de timp liber. Când e doar ea cu ea.

Mă definesc două cuvinte: MAMĂ și MEDIC. Am două momente importante ale zilei – mânuțele copiilor mei în jurul gâtului și acel moment în care pacientul meu respiră. Respirația pare o obișnuință banală în viața noastră, care ni se cuvine, dar lipsa ei ne este fatală. În 2007 am început pregătirea în rezidențiatul de Anestezie și Terapie Intensivă. Am descoperit ABC-ul în timpul facultății. Deși pregătirea teoretică este intensă, cateodată epuizantă, în primii ani de facultate lipsește mult practica, modulul de hands-on din pregătirea viitorilor medici. Motiv pentru care am ales să fiu voluntar în cadrul SMURD Sibiu, sub îndrumarea doctorului Bogdan Csillag (actualmente medic U.P.U. Sibiu). Acolo am legat prietenii și am învățat munca în echipă, cât de importantă e sincronizarea și rigurozitatea acțiunilor tale, să știi bine ce ai de făcut când încerci să salvezi viața omului din fața ta cu tot ce ai la dispoziție, în orice condiții de lucru, fiind în același timp atent la siguranța ta, a salvatorului. Din perioada aceea, drumul meu a fost comun cu cel al dr. Iulia Dancu. Împreună ne-am început pregătirea în rezidențiat la Cluj-Napoca și împreună lucrăm și astăzi în Clinica Polisano Medlife Sibiu. E parte din familia mea, ca atunci când pregatești o prăjitură după rețeta mamei: amandouă știm aceeași rețeta și fiecare ne facem treaba în așa fel încât să completăm întregul.

Munca în echipă, în adevăratul sens al cuvântului, este extrem de importantă în meseria noastră. Nu este one man show. În spatele medicului care îți ia răsuflarea, ca să ți-o redea la sfârșitul intervenției chirurgicale, stă o întreagă armată de oameni „nevăzuți” de pacienți: colegii gata să te ajute în momente dificile, asistenți foarte bine pregățiti, infirmiere, brancardieri, oamenii care se ocupă de aprovizionare, echi­pa managerială care organizează activitatea și îți pune la dispoziție tot ce ai nevoie pentru a te simți în siguranța pentru a trata în siguranță orice caz. Toți gata să intervină în momente critice, toți pregătiți pentru planul B, planul C…, dând dovadă de profesionalism.

Pandemia cu virusul SARS-CoV-2 a pus Anestezia și Terapia Inten­sivă în „prima linie”. Specialitatea a intrat în lumina reflec­toa­­relor pentru societate, care a conștientizat mai mult ca până acum că medicii specializați în medicina de urgență și A.T.I. au pregătirea necesară să intervină în evoluția naturală a unei boli sau traumatism care ar duce la tragedie. Riscul la care ne expunem în fiecare zi a crescut considerabil, deși eram obișnuiți prin prisma pregătirii noastre să ne protejam cu toate mijloacele posibile. Întotdeauna am folosit echipamente de protecție, acum în schimb, educarea populației în a face asta, ar reduce semnificativ riscurile la care ne expunem cu toții și nu în ultimul rând noi, personalul medical. Ca orice schim­­bare în „firescul” lucrurilor, a venit cu acceptarea mai ușoară sau mai dificilă a noului „normal” și din partea medi­cilor și din partea populației. Am citit protocoale, am vizionat filmulețe, am schimbat aranjarea paturilor în Terapie Intensivă, am făcut repetiții, liste, protocoale, am schim­bat păreri între noi și colegii din alte spitale sau țări, cu toții ne-am îngrozit de imaginile prezentate de mass-media cu medicii chinezi sau italieni. Una dintre prietenele mele, medic anestezist și mamă și ea, a fost voluntar în Italia în perioada lor critică. Se pare că populația a uitat amploarea impactului emoțional. Sun­tem împreună răs­punzători, ca societate, să nu ajungem în situația în care specialitatea A.T.I. să fie depășită de numărul de pacienți. Cred că trebuie să luăm mai în serios această răspundere.

Din fericire, la noi clinica are protocoale foarte clare prin care pacienții sunt internați doar după testare, iar personalul este testat periodic. Asta dă întregii echipe un sentiment de siguranță… Frica este însă un sentiment puternic. Pe unii îi îndeamnă să lupte mai înverșunat, pe alții să arunce armele. Noi așa am fost educați – să luptăm cu tot ce avem la îndemână pentru binele pacientului. Indiferent cu câte straturi te îmbraci, cu câte mănuși și măști te echipezi, că nu vezi la fel de bine, că transpiri puțina apă pe care abia ai apucat să o bei într-o pauză sau că ești flămând, faci tot ce știi și ce poți pentru pacientul tău. El este „nordul” busolei tale.

Târziu în noapte sau poate chiar dimineața devreme, când rămâi doar tu, omul, te copleșesc oboseală fizică și psihică, frica că te expui pe tine și familia ta unui risc sporit, că tu ești sursa pericolului pentru cei dragi ție… îți amintești de prieteni și de colegii apropiați care s-au infectat și au câștigat lupta cu virusul, de colegii care au pierdut bătălia. Apoi te gândești la ce poți controla, la ce stă în puterea ta: cum să te protejezi mai bine la locul de muncă, la bagajul ascuns după ușă, la locul în care te vei autoizola în caz de necesitate, la prietenii pe care te poți baza…Lângă mine, soțul meu, alături de mine de 21 de ani, cerebral, inginer de profesie, singurul care află toate angoasele și scenariile, care mă asigură că ai noștri copii vor fi bine, care mă privește cu ochii plini de iubire și care înțelege că motivația mea de a reveni la serviciu în fiecare dimineață e mai presus de remunerație și câștiguri materiale, care crede în mine și în deciziile pe care le iau în legătură cu pacienții mei și care mă sună în timpul zilei doar ca să îmi amintească că sunt o mamă bună (chiar dacă lipsesc de lângă ei nopțile în care sunt de gardă, alteori preocupată la telefon cu evoluția pacientului lăsat în grija colegilor la spital sau obosită) și un medic bun.

Abandonarea acestui stil de viață, pentru că acest gând își face uneori apariția, nu este încă o opțiune. Consider că mai am încă multe de oferit semenilor din jur. Îmi aduc aminte de primul OM care a decedat după patru luni de îngrijire în Terapie Intensivă, îmi aduc aminte de tatăl care nu a reușit să rămână în viață până dimineața pentru a-și revedea fetița de 6 ani.

Am reușit să accept că medicul nu e atotputernic, că uneori, în pofida eforturilor, poți pierde lupta. Dar îmi aduc aminte și de cei mulți, care reușesc, care pleacă sănătoși acasă, de mama, tatăl, fratele, sora sau copilul cuiva… «Cel ce salvează o viață, salvează o lume întreagă!» spune un vers din Talmud.”

cover foto: Sebastian Marcovici

*articolul face parte din ediția tipărită Capital Cultural nr. 24.