Cât de mult spațiu de dialog avem, în momentul de față, în societate? Cât este el de sigur? Cum adresăm în mod etic, cu grijă și atenție, subiecte ca hărțuirea sexuală, stigmatul, heteronormativitatea, dreptul la avort ca drept fundamental uman? Cum spunem ce ne doare fără să ne rănim pe noi și fără să-i rănim pe ceilalți? Cât de atenți suntem la ce se ascunde în spatele metaforelor? Când, cum și cât ne oprim atenția asupra celor de mai sus înainte să dăm ”scroll”?
În 2 și 3 noiembrie, la Sibiu, a avut loc Campionatul național de Slam Poetry. Semifinala și finala s-au desfășurat în prima zi a evenimentului, pe scena Teatrului pentru Copii și Tineret GONG. Am fost în public, am aplaudat cu câte o pocnitură din deget fiecare vers care mi-a plăcut și care a transmis cu ecou tot ce eu poate am spus până acum doar în gând, sau pe platforme sociale, și nicidecum cu voce tare, în fața celorlalți. Am admirat curajul participanților de a se vulnerabiliza și de a-și cauteriza, prin poezie, rănile. Am zâmbit amar.
Slam poetry e definit drept o formă de poezie performativă, care îmbină elemente de performance, scriere creativă și competiție. „Scena este un loc unde poți să vindeci, însă unde nu poți crea alte răni”, ni se transmite de pe scenă.
Au fost 8 participanți din toată țară, dintre care, în semifinală, s-au calificat 4 – Simona Sigartău, Ionuț Mădălin Călin, Tina Suciu și Răzvan Omotă. Am stat de vorbă cu Simona, câștigătoarea campionatului, despre slam poetry, vulnerabilizare, proces de creație, vechi metehne sociale și noi forme de expresie.
Alexandra Bene: Ce este slam poetry?
Simona Sigartău: Destul de dificil de încadrat între niște limite, sunt primii mei pași pe această scenă, aș zice că este vorba despre o întâlnire memorabilă a trei elemente, chiar dacă sunt greu de separat întru totul: poezie, actorie, manifest.
O putem vedea drept o formă de terapie, un catharsis personal, sau mai degrabă un instrument pentru adresarea problemelor sociale, o modalitate de activism social?
Simona Sigartău: Cred că e nevoie să fim atenți la doze, în general. Dacă este doar activism social, există riscul de a pierde din vedere posibilitatea de a crea o formă de tandrețe și compasiune. Dacă este doar catharsis personal, riști să îl lași în urmă pe celălalt, vorbind doar despre ale tale. Problemele sociale sunt și ele importante, dar să fie cumva un spațiu al nostru, nu doar un pumn ridicat. Destul de greu de separat, cred cu tărie că e nevoie de un moment în care vorbesc despre mine și societate în așa fel încât să te iau cu mine, să mă descarc, să îți arăt că sunt cu pumnul ridicat, dar dispus și la o formă de blândețe. Uite cum sună asta… paradox după paradox.
Cum se simte pentru tine să te vulnerabilizezi pe scenă, în fața unei audiențe?
Simona Sigartău: E nevoie de asumare. Vulnerabilizarea aduce câteva riscuri: pui pe tapet ceva despre tine, poate ceva greu de digerat, poate ceva despre familia ta, tragi după tine imagini ale celor care au fost cu tine în momentele pe care le scoți cu greu în față. Vulnerabilizarea vine mereu cu acest risc – „Uite cine sunt eu, de fapt, uite ce am ținut sub obroc”. E riscantă și salvatoare. Odată ce găsești tăria asta de a te deschide, devii o forță.
În ce constă procesul tău creativ?
Simona Sigartău: Scriu poezie din 2019, la modul conștient, cu decizia de a căuta modul în care să exprim o existență lipsită de experiența majoră traumatizantă. Nu pot identifica acel mare moment zero care să răstoarne existența mea în mod dramatic. Cu toate acestea, recunosc, se simte greu parcursul cu căderi constante, am căutat un mod în care să pot exprima paradoxul pe care l-am procesat din mai multe poziții: de fiică, de mamă singură, de profesoară, de femeie etc.
Ai ales să te exprimi astfel, prin poezie, din lipsa unui alt fel de ”safe space” social?
Simona Sigartău: Nu cred. Poezia a fost o formă de exprimare a unei frustrări acumulate în diverse momente în care mi-aș fi dorit altceva pentru drumul meu. Nu cred că simt nevoia de un safe space, aveam nevoie de eliberarea din mine, aveam nevoie doar de curajul de a spune niște lucruri atunci când auzeam peste tot că nu e bine să ne spunem necazul în public, și această idee e păguboasă rău…
Poate această formă de artă, slam poetry, să schimbe atitudini, mentalități?
Simona Sigartău: Cu siguranță. Când urc pe scenă și ies din mine niște adevăruri incomode, cel care mă vede realizează că are și el câteva în traistă, dar poate i se părea nepotrivit. Și uite așa vin întrebările: De ce nu o spun? De ce mă tem? Ce se poate întâmpla? Unde ajung dacă mai tac? Pentru mine devine o datorie, încep să o simt așa.
Se vorbește răspicat în poezie, pentru că în rest e prea multă tăcere?
Simona Sigartău: Categoric. Cred că e plină lumea de exemple de oameni care pot, și fac, și dreg, și reușesc. Și sunt cei cărora le este greu tare. Și cum să o spună, dacă noi privim admirativ succesul, și eșecul îl băgăm sub preș? Aici undeva e o ruptură, aici încerc să lucrez, cu asta lucrez. Cred că trebuie spus răspicat că îmi este greu, punct. De ce să accept o dublă presiune, când e vindecător să te deschizi și să primești un cuvânt cu empatie și să prinzi putere? Să mă doară și să mă forțez să zugrăvesc pereții ca să fie bine și frumos? Asta e boală curată și o moștenire veche!
Trecem peste subiecte care dor, și care ar trebui să ne sensibilizeze pe toți, cu ușurința cu care dăm un ”scroll”?
Simona Sigartău: Trecem peste toți și toate, din păcate. De multe ori mi se pare că ne punem un scaun pliabil pe vârful unui munte de gunoi. Apoi mobilăm puțin vârful ăsta și parcă merge. Și cât avem noi ce ne trebuie, facem o cruce mare și ce bine ne este, trec toate. Suntem destul de indiferenți și multe probleme ale celorlalți ne fac să zâmbim, vai!, ce binecuvântați suntem noi – Slavă Domnului! – avem de toate. Și recunoștința asta e la un pas de egoism, limită fină, fină.
M-ar bucura dacă ai insera aici câteva din versurile tale preferate, care ai dori să apară și în articol.
eu sunt de vină pentru tot și eu am ales
și vă las un nume pe o carte, deasupra unui pat de om singur
și tot ce pare eșec este, de fapt, alegerea unui drum greu
tot ce pare greu este, de fapt,
un testament.
Trebuie să mor zilnic/ să ucid ceva zilnic
numai așa voi puteți vedea o femeie liberă.
Credit foto: Dani Mărginean
