Bine ați venit în rândul piloților profesioniști! Când am auzit asta de la șeful de detașament ATR, când ne-am angajat noi, eu și o colegă la Tarom, am simțit cum mi se face pielea de găină și mi-am zis: wow, chiar am reușit eu asta?! Încă nu conștientizam pe deplin că ceea ce începuse ca un hobby, când aveam 17 ani, ajunsese de fapt ceva real, era profesia mea.
Au trecut de atunci mulți ani, cu mii de ore de zbor, frici și prejudecăți depășite, prietenii multe, seninătatea lumii de dincolo de nori, gânduri de libertate, încrederea că poți orice și, peste toate, dorința de a sprijini tinerii care aleg profesia de pilot.
Aura Anghel este pilot comandant cu peste 10 mii de ore de zbor. De peste 26 de ani lucrează în aviația română, este mamă a doi copii, soție, predă piloților cursuri de management al resurselor în echipaj sau pe scurt, CRM. Este printre primele femei din țară care au obținut titlul de comandant, iar azi a devenit un exemplu pentru fetele care aleg o carieră în aviație.
Nu-i place să dea interviuri, dar a convins-o gândul că poate, astfel, mai multe fete se vor îndrepta către o carieră în aviație. 18 ani de zile a lucrat la compania Tarom, iar acum o puteți întâlni la bordul aeronavelor companiei AnimaWings, înființată în 2019, care operează zboruri regulate și charter către cele mai populare destinații din Europa, dar și Africa.
Aura nu are povestea clasică a copilului care visa să zboare deasupra norilor sau cu zeci de machete de avioane în cameră. În adolescență nu urcase niciodată într-un avion, până într-o vară: „În `97, când aveam 17 ani și am luat contact cu aviația, aviație sportivă, a început totul ca un hobby, ca o joacă. «Hai să vedem cum e!».
„Nu zburasem niciodată, de niciun fel. Nici măcar pasager. Iar din contactul acela cu lumea de sus, când m-am uitat în jos și nu mi s-a făcut rău, și am văzut cât de mici suntem și ce senzație de libertate și serenitate există, am conștientizat că m-am îndrăgostit de ideea de zbor.
Pe vremea aceea nu știam că o să fac carieră în domeniul acesta, pentru că eu eram la liceu, eram în clasa a 11-a, m-am apucat de pilotaj mai mult din plictiseală și la insistențele tatălui meu vitreg, care probabil că a văzut potențialul, dar care m-a trimis așa: «Hai du-te și încearcă, și așa te plictisești, nu ai ce să faci». Dar am văzut-o ca pe o provocare așa că m-am hotărât să încerc.
În același timp, nici nu aveam suficientă încredere în mine și nu eram sigură dacă voi fi în stare. Aveam prejudecăți, aveam temeri, nu știam nimic despre lumea aceasta. Ușor, ușor, pe măsură ce am intrat în Academia de Aviație și am terminat școala, apoi m-am văzut cu brevetul de pilot profesionist în mână și am luat examenul la autoritate, a fost un al doilea moment în care am spus: «Wow! Am ajuns până aici. Acum sunt pilot de Transport.»
Iar când m-am angajat la Tarom, a fost al treilea moment. Sunt, așa, niște borne, știi? Niște momente pe care nu ai cum să le uiți în carieră. Când m-am angajat la Tarom și șeful de detașament ATR pe atunci, ne-a urat un călduros «Bine ați venit!» – eram eu și cu încă o colegă de a mea – și a adăugat «Bine ați venit în rândul piloților profesioniști!» am simțit cum mi se face pielea de găină. Ceea ce odată începuse ca un hobby, ca un lucru ieșit din comun, ajunsese de fapt ceva real, era profesia mea.”
A urmat apoi un parcurs previzibil, spune Aura. S-a angajat în 2004, a început să zboare cu avionul ATR42, după care în 2006, TAROM a achiziționat avioanele Airbus 318, care fac parte din familia Airbus 320 și a avut posibilitatea să treacă la un avion superior, care a și rămas preferatul ei: „Sunt fan Airbus. Nu l-aș schimba pentru niciun alt avion din lume, din mai multe motive.
În primul rând, este primul avion jet pe care am zburat. În al doilea rând, îl zbor de foarte mult timp și nu contenește să mă uimească cu lucrurile noi pe care le aflu despre el. Relația aceasta dintre avion și pilot este o relație din care avem numai de învățat de fiecare dată. Ce vreau să spun prin asta: aviația este un organism viu. Tot timpul se schimbă proceduri la nivel mondial, la nivel de aeroporturi, la nivel de legislație.
Apoi este vorba de sistemele de la bordul aeronavelor, care sunt îmbunătățite odată cu progresul tehnologic. Lucrurile acestea se învață și se pun în practică. Eu nu contenesc să mă uimesc de câte lucruri poate un avion să fie în stare și de cât de multe poate să suporte. Ofer aici un exemplu: mulți pasageri se tem de turbulențe. Poate că e o temere normală.
Din fericire, atât avionul, cât și sistemele de la bordul lui, alături de vigilența piloților, în 99% dintre cazuri ajută ca un pasager să nu treacă prin niște turbulențe foarte puternice. Ceea ce pasagerul resimte drept o turbulență puternică, în realitate nu e chiar atât de gravă. Noi, care operăm avionul în fiecare zi, știm când e ceva foarte serios sau când e ceva light din punct de vedere al condițiilor meteo. ”
Oana Ciucă: Se creează o legătură specială între pilot și avionul pe care zboară?
Aura Anghel: Evident. Foarte frumoasă întrebarea. Majoritatea piloților vorbesc despre avionul pe care îl zboară ca despre un prieten foarte bun: „avionul meu”, „avionul pe care îl zbor eu”, „eu n-aș da avionul acesta pe alt avion”, pentru că se creează o relație de prietenie, de cunoaștere reciprocă. Unii dintre colegi vorbesc cu avionul, la propriu. „Hai, fii cuminte. Hai să zburăm”. Doar gândește-te că fiecare avion are o înmatriculare, un nume dat. Trebuie să se deosebească.
Spre exemplu, Alpha GOLF Alpha este Ana, Alpha G Bravo este Barbu, Alpha Golf Charlie este Costică. Adică poți să auzi: „Azi zbor cu Ana sau cu Barbu”. Personificăm de multe ori avionul. Este o relație greu de descris în cuvinte. Noi facem front comun cu avionul, suntem o echipă. Iar atunci când trecem prin momente mai încărcate, când sunt zboruri mai grele, simți că avionul te-a ajutat, că nu ți-a făcut probleme și îi mulțumim pentru asta: „Hai, că ai fost băiat bun astăzi! Bravo, ai făcut treabă bună!”.
Când ai realizat că ai devenit un pilot profesionist, că ești bună în profesia ta?
Aura Anghel: La ceva timp după ce deja am zburat cu pasageri. Când am realizat că sunt bună? Noi tot timpul avem îndoieli, tot timpul vrem să fim mai buni. Niciodată nu suntem suficient de buni. Nu mă consider un pilot excepțional. Mă consider un pilot standard. Poate că am eu o doză de modestie, dar piloții nu prea se laudă cu ceea ce știu, ce pot și ce fac. Asta pentru că ei demonstrează în modul lor de operare din viața de zi cu zi.
Faptul că duci un avion în siguranță din punctul A în punctul B fără probleme, la timp, cu pasagerii mulțumiți, nu face decât să îți demonstreze că ești un pilot bun. Iar aici este o întreagă discuție. Ce înseamnă un pilot bun? Pasagerii judecă doar din prisma decolării și aterizării, în special a aterizării.
Pasagerul crede că dacă aterizarea nu a fost foarte lină, pilotul nu este competent. În realitate, poate ai o pistă foarte scurtă, poate ai un vânt foarte puternic și chiar ești obligat să pui avionul puțin mai ferm, fiindcă altfel riști să ieși de pe pistă. Deci acela a fost, în fapt, un pilot bun, pentru că a zburat în siguranță.
Te-ai lovit de prejucăți? Faptul că ești femeie, că aviația e „o lume a bărbaților”?
Aura Anghel: Bineînțeles. Ar fi o lipsă de onestitate să spun că nu m-am lovit de prejudecăți. Din fericire, trendul acesta este în scădere. Numărul fetelor care aleg aviația începe să crească din ce în ce mai mult. Din păcate, tot e insuficient încât să putem să schimbăm mentalități cu totul, să devină o normalitate.
E lucrul care mă doare cel mai mult: faptul că în acest domeniu, noi femeile suntem văzute drept excepții. „Da, voi sunteți niște excepții că ați ajuns până aici, dar uite, majoritatea nu sunt în stare. Altfel cum vă explicați că sunteți atât de puține?”. Cam asta e percepția. Și eu am încercat să identific care sunt cauzele pentru care procentajul femeilor rămâne atât de mic în aviație.
Iar cauzele sunt multiple. Unul din ele ar fi faptul că nu se face suficientă publicitate. Adică, în momentul în care pe mine mă văd pasagerii în 2023 și încă se miră: „Wow! Avem o femeie comandant”, lucrul acesta nu mi se pare normal. Este o dovadă clară că unii oameni nu știu că noi existăm.
În condițiile în care avem femei astronaut, în condițiile în care avem femei în toate domeniile de activitate din lumea aceasta. Nu mai zic femeie pilot, în primul rând, apoi femeie comandant. Deja este ceva surprinzător.
Mi-aș dori să depășim aceast nivel, iar oamenii să se urce în avion, să salute și să nu se mai mire. E o dorință de-a mea, ca până la sfârșitul carierei să reușesc să văd asta. Lipsa promovării acestui aspect cred că este și singurul motiv pentru care accept interviuri în presă.
Majoritatea piloților suntem niște oameni low-profile. Nu ne place lumina reflectoarelor în mod deosebit. Avem viețile noastre, avem cercul nostru de prieteni. Nici măcar nu cred că am avea timp, sinceră să fiu. Poate generația mai tânără a piloților care adoptă social media ca o omniprezență în viața lor. Eu am aproape 43 de ani. Sunt cumva între generații, pentru mine social media nu e un must. Dar generația tânără de piloți postează și e bine că face asta. Inclusiv fetele pilot o fac.
Dar nu este suficient. Ar trebui făcută mai multă reclamă prin mijloacele de informare în masă care au impact. La televizor, la știri, la emisiunile culturale. Nu doar de 8 martie, sub forma „Femei, în lumea bărbaților”. Nu. Așa ai o știre o dată pe an și atât.
Eu aș face campanii în școli. Chiar am fost chemată la școala copilului meu să le vorbesc copiilor despre meseria de pilot, iar ei sunt foarte încântați și îl roagă pe copilul meu să îmi pună tot felul de întrebări: „Întreab-o pe mama ta ce se întâmplă cu un avion dacă pățește așa. Dar mai întreab-o pe mama ta cum facem să… Dacă rămâi fără benzină ce se întâmplă?”.
Ce e frumos la aviație este că e un domeniu care atrage toate păturile sociale și oameni de toate vârstele. Aviația e un domeniu încă fascinant. Pentru copii, cu atât mai mult. Să zbori, să ai libertatea de a te desprinde de sol e ceva ce încă uimește. Defying the gravity. Mie nu mi se mai pare așa. Deja e o normalitate făcând meseria asta zilnic.
Dar îmi dau seama că acesta e universul meu, al familiei mele. Copilului meu i se pare o normalitate să vadă o femeie pilot. Altuia i se pare ceva inedit. Deci trebuie lucrat pe partea de promovare a acestei profesii, în primul rând.
Un al doilea factor pe care eu l-am identificat este faptul că multe fete nu sunt susținute din familie. „Ce să cauți tu acolo? Aia e o meserie de bărbați!”. Pe când, în realitate, este un job atât de elegant, atât de interesant, intelectual. E o vocație, dacă vrei.
Cum reușești să stabilești un echilibru între viața de familie și cea profesională?
Aura Anghel: Se împacă cu o condiție, iar aceea este ca partenerul tău să îți înțeleagă pasiunea. Majoritatea oamenilor care lucrează în aviație – în aviație însemnând nu doar piloți și însoțitori de zbor, ci și oamenii care lucrează pe aeroport – sunt pasionați de avioane.
Soțul meu lucrează în domeniu și îmi înțelege pasiunea. Însă și noi facem sacrificii, vacanțele cu familia le programăm și cu un an înainte, lucrăm în weekenduri, multe nopți sau de sărbători. În același timp, încerc să ajung la ședințele cu părinții de la școală, la serbări, să socializez și cu oameni din alte sfere.
În aviație e vorba de multă pasiune. Mulți piloți, când se pensionează, intră în depresie pentru că simt că ei mai voiau și mai puteau și se întreabă: „De ce trebuie să se oprească totul?”. Pentru că e o anumită vârstă la care trebuie să te oprești, respectiv 65 de ani. La 65 de ani nu mai ai voie să zbori ca pilot în linie.
În schimb, poți să pilotezi avioane mai mici sau să te implici în procesul de instrucție al unei școli de pilotaj. Și, în felul acesta, aduci un plus valoare pe care o transmiți mai departe unei noi generații de piloți după ce ai activat timp de 30 de ani ca pilot profesionist.
Mai ai timp de hobby-uri? Ce te relaxează?
Aura Anghel: Mă relaxează timpul petrecut cu familia, iar când nu e nimeni prin preajmă îmi pun ordine în gânduri așternând pe hârtie ceea ce simt. Eu scriu. Și îmi doresc să scriu o carte despre oamenii din aviație. Dar nu din perspectivă tehnică, ci din prisma omului.
Ce sentimente avem noi, ce întâmplări au avut loc la bordul aeronavelor, ce simțim când avem prima noastră cursă, ce emoții ne trec când suntem evaluați la simulator sau ce durere ne încearcă atunci când mergem la înmormântarea unui coleg. Acestea sunt momentele în care realizăm că suntem o familie. Pentru că se adună zburători indiferent de compania unde lucrează să își ia rămas bun de la «unul dintre noi». Sunt niște trăiri umane. Pentru că și noi suntem oameni.
Însă înainte de a ne urca în avion lăsăm jos toate problemele. Acolo, sus, nu mai ai timp de altceva. E ceva involuntar, se produce un switch. Ești atât de concentrat pe ceea ce faci, încât toate grijile rămân undeva în urmă. Cred că de asta ne place atât de mult. Că ne deconectăm de altele. Dar nu e ceva ce înveți, ci e mai degrabă instinctiv.
Dacă ai o cursă lungă, îți permiți să mai discuți ceva cu colegul tău. Chiar și când ești în avion, vorbești despre ce frumos e apusul acela sau dacă ai fost în aeroportul X, sau dacă ai zburat acolo. Vezi un munte și te întrebi care o fi. E o profesie care te ajută să descoperi bucuria de a fi, de a trăi în prezent. Cumva, locul de muncă a ajuns să fie o a doua casă.
La nivel de echipă, noi nu ne considerăm colegi. Ci, mai degrabă, suntem ca o familie extinsă. Asta a reușit să facă de-a lungul anilor aviația. Să aducă la un loc oameni care împart aceleași valori, aceeași pasiune. Sunt niște legături speciale. Eu așa percep profesia mea și în fiecare zi sunt recunoscătoare pentru asta.
*articol apărut în Capital Cultural, nr. 34
