E întuneric. Nu văd nimic. Mă aflu într-o cameră în Muzeul de Artă din Cluj. O statuie a prins viață și vorbește. Spune pe o tonalitate calmă, calculată: „I have my back perfectly straight. I can stand up as well. I am just a stone. I am a woman. I am a men. I am Egyptian. I am Parisian. I am primitive. Egyptian. African. Vulcanic. Neolithic. I am a luxury. I am important. I am transgender. I am post-gender. I am humble. I am liquid. I am stable. I am not here.”

Este Cumințenia Pământului a lui Constantin Brâncuși. Ea vorbește. De fapt, nu este, pentru că nu o pot vedea. Pot numai să o aud. Iar ceea ce spune este contrar cu ceea ce spune lumea despre ea. Cumințenia Pământului nu trebuia să simbolizeze femeia tăcută? Atunci de ce vorbește?

Ies din sală unde îl întâlnesc pe cel care a gândit această acțiune continuă. Manuel Pelmuș este coregraf. A colaborat cu Opera Națională din București și Opera din Cluj, iar apoi a continuat să colaboreze cu Opera din Hamburg. A primit Berlin Art Prize pentru arte performative în 2012 şi premiul pentru excelenţă al Centrului Naţional al Dansului Bucureşti în 2014. Trăieşte şi lucrează la Bucureşti şi Oslo. L-am întâlnit la Cluj, cu prilejul Festivalului Temps D’Image, care găzduiește perfomance-ul Cumințenia Pământului.

Ideea acestui proiect, de a expune altfel opera lui Brâncuși, de a-i găsi simbolurile,  a pornit de la obiectul și popularitatea sculpturii?

Manuel Pelmuș: Da, de la ambele. Ar fi interesant de lucrat și la nivelul de formă, la forma reprezentării și în același timp și la conținut. În cazul Cumințeniei, lucrarea a fost concepută pentru o expoziție din București, o expoziție de grup la Muzeu Național de Artă care era legată de toată campania de achiziționare și de subscripție publică pentru scupltură. Mă întrebam dacă ideea de achiziție se putea duce un pic mai departe de senzaționalism: cât costă, cât nu costă, suntem săraci, nu suntem săraci, Brâncuși e al nostru, e geniu, e țăran, nu e țăran, e al francezilor. Mă interesa să merg mai departe de discuția asta, într-o discuție mai interesantă despre ideea de public, de serviciu public, de bun public, de instituție publică, de colecție publică, și cumva mă gândeam la un muzeu ca la un fel de loc unde faci politică pe termen mai lung. Politică în sensul că ne strângem ca societate să discutăm valorile care ne interesează. Ce ne-ar interesa pe termen lung? În afară de problemele politice punctuale, mă gândeam și la ideea unei dezbateri – De ce achiziționăm statuia asta? Cum adică Brâncuși e la meu, al nostru. Cine suntem noi? Iar acolo mă gândeam că  poate să contribuie expoziția.

Care au fost etapele proiectului Cumințenia Pământului?

Manuel Pelmuș:  Am făcut o cercetare, m-am uitat la lucrarea asta mai puțin cunoscută publicului larg din opera lui Brâncuși  și am remarcat următoarele lucruri. Pe de o parte, am citit ce s-a scris de-a lungul timpului despre lucrare. Practic cum e instrumentalizat istoric Brâncuși. În mod particular când vine vorba de Cumințenie, discursul este produs în special de bărbați, despre cum ar trebuie să fie femeia, că sculptura reprezintă esența femeii, care trebuie să fie umilă, tăcută, cuminte. Am găsit undeva scris că Brâncuși i-a făcut o gură mică, abia scrijelită, parcă dorind să ne spună că ea trebuie să nu vorbească, să rămână tăcută. Și atunci am zis, bun, ar trebui să vorbească mult: După aceea, ar trebui să poată să decidă să se miște, să poată să iasă din poziția în care reprezintă doar un obiect căruia să-i atribuim tot felul de etichete. Mă gândeam cum aș putea face, ca lucrarea Cumințenia pământului să intre în posesia propriei existențe sau ființe, adică să spună ea toate lucrurile astea. Pe de altă parte, cred că Brâncuși a fost un artist foarte, foarte bun, iar lucrările lui au o dimensiune – la momentul respectiv erau super-radicale ca formă – era inovator, radical și foarte modern, și atunci m-am gândit cum aș putea să reanimez lucrarea.

Cum ai realizat textul?

Manuel Pelmuș: Citind toate etichetările până astăzi, inclusiv pe cele ale unor colegi de-ai mei, inclusiv ce am găsit pe internet, pe forumuri unde lumea își dădea cu părerea despre achiziție, am amestecat și am adăugat un strat de ficțiune textului. Dar în proporție de 98% textul e scris din ce am găsit că s-a spus, construit însă altfel – câteodată să se contrazică, câteodată să se anuleze. Ideea a fost să nu apară ca o negație. În loc să spună: nu sunt asta, nu sunt ce vreți voi să fiu, mă gândeam că, dacă ea afirmă toate lucrurile astea, devine și un pic ironică, anulându-le cumva. Adică dacă ești tot, nu prea mai ești nici una și nu poți cumva să te eliberezi și să devii ceea ce vrei. Așa e și cu întunericul, nu poți să vezi, nu poți să identifici ușor și apoi să spui că arată așa, că are părul scurt, lung. Pentru mine e ca o posibilitate de a imagina sculptura într-un mod foarte diferit. M-a interesat și relația de obiect – subiect, pentru că într-un muzeu merg de obicei oameni care uită la niște obiecte, și mă gândeam cum aș putea să complic relația asta un pic, adică la un moment dat să fie un obiect, o structură și în același timp să fie și live.

manuel-pelmus

Foto: Dan Bodea // Transilvania Reporter

Poate proiectul Cumințenia Pământului să funcționeze într-un muzeu clasic?

Manuel Pelmuș: Da, eu cred că da. Poate să funcționeze în ambele părți. Mi se pare că ai de-a face cu un public diferit. De exemplu, într-un muzeu național de artă sau undeva unde ai de-a face cu o colecție sau cu patrimoniu, mi se pare că scrii un anumit tip de istorie și narațiune a națiunii. La nivel de protocol ai o anumită structură. Și aici este destul de clasic: din cameră în cameră, cu tablouri pe pereți. Într-o galerie națională ai  pictorii reprezentativi pentru România și aici la Cluj în mod special au și ceva legat de școală transilvană, iar pe de altă parte e interesant să vezi și dimensiunea asta de patrimoniu imaterial.

Am  făcut aici și un workshop cu elevii de la Liceul de Artă. L-am numit patrimoniul imaterial, cumva la propriu. Am încercat să discut cu ei noțiuni legate de muzeu, patrimoniu, conservare, național, cum se scrie istoria. Și în același timp, să încercăm să corporalizăm. I-am rugat să își aleagă niște lucrări din colecție și să încerce să le corporalizeze, în sensul de a le scoate din contextul respectiv și a încerca să le redea, să le transforme. Ce înseamnă pentru ei echivalentul lucrării respective, în sensul de a discloca un anumit tip de display. Dacă disloci o expunere fixă îți traduce și ideea de memorie fixă și fixată, unde totul este clasificat într-o anumită narațiune sau cronologie, și  mă interesa să încercăm să o perturbăm cumva, să o disclocăm cu ajutorul mișcării. Un fel de expoziție numai că în mișcare. Dacă este în mișcare, înseamnă că nu mai este ceva static și presupune transformare și schimbare.

Galeria Națională e un fel de expoziție permanentă. Am întrebat cât timp este expusă în forma asta și mi s-a răspuns că minimum 20 de ani. Mi s-a părut wow și  după aceea mi-am dat seama că elevii aveau în jur de 17 ani. Deci mă gândesc că  în momentul în care s-au născut, aici era tot display-ul ăsta, acum e la fel, și am zis că poate reușim să îl schimbăm noi înainte de termen.

Într-un muzeu, vezi mai multe viziuni ale lumii în același timp

Ce aduce această îmbinare a artei vizuale cu teatrul și coregrafia?

Manuel Pelmuș: Combini cumva două arte care sunt diferite ca și ca temporalitate. Teatrul și dansul sunt asociate cu durata, se desfășoară în timp. Și se poate produce o fricțiune foarte interesantă când  aduci împreună două elemente diferite. Pe de altă parte poți să produci un tip de istorie, de memorie, de display. Display-ul pentru mine este ceva foarte static. Mă interesează imaginea fixă. Produci o mișcare, în ideea că lucrurile nu sunt atât de fixe, sunt negociabile. Expoziția în muzeu, în comparație cu teatrul are o multitudine de opinii, dacă te gândești că fiecare tablou este cumva expresia unui individ, iar acestea sunt puse împreună. Într-un muzeu, vezi mai multe viziuni ale lumii în același timp. La teatru e diferit. Te duci, intri, se stinge lumina și de obicei vezi o propunere în timp care se adresează într-o relație de colectiv. La muzeu e o relație unu la unu.

Cum reacționează publicul la acest tip de performance?

Manuel Pelmuș: Publicul reacționează destul de diferit. Unii oameni  stau câte o oră sau două înăuntru. Lumea se întindea pe jos, stăteau și ascultau, spuneau că e destul de meditativ. Alții se pot și speria  un pic în întuneric. Unii sunt destul de surprinși când aud pe cineva vorbind. Ieri am înțeles că în momentul în care a auzit sunt un nud, cineva  a fugit, a plecat. Bineînțeles că nu e nud; sau nu știi – asta e și interesant. Dar în general lumea e destul de atentă. Poate e un pic mai neobișnuit să vii la muzeu și să găsești acolo un perfomance live, într-o cameră în care e intuneric. Asta e destul de neobișnuit la muzee, unde practic vizibilitatea e elementul cel mai important. E simțul cel mai favorizat. Și cumva m-a interesant și asta, dimensiunea de a favoriza și alte simțuri. Poate e mai ritualic într-un fel, pentru că te duci și trebuie să asculți sau să simți, și te gândești și la corpul tău. Este interesant cum la un moment dat, intri în prima cameră care e mai întunecoasă, pierzi din contur, apoi intri în următoarea cameră, pierzi total conturul spațiului și a propriului corp și are loc un fel de depersonalizare, care produce ceva nou.

Există vreo diferență de percepție între cum văd oamenii din România acest tip de  acțiune și cei din străinătate?

Manuel Pelmuș: Nu aș zice că oamenii reacționează diferit. Depinde de tipul muzeu. La un muzeu de artă contemporană  poți să vezi tot felul de medii artistice, nu o să fie numai pictură sau sculptură, ci o să ai și pictură și sculptură dar s-ar putea să ai și film și video, instalație, un lecturer. Cumva oamenii sunt mai obișnuiți și atunci sunt și mai puțin suprinși, mai puțin contrariați. Aș zice că e mai degrabă diferența dintre cum ești obișnuit. Atunci când mergi la teatru, de exemplu, știi cam în mare cum o să fie și ce o să vezi. Ei, așa e și aici. Când te duci la Galeria Națională te aștepți să vezi tablouri și sculpturi și atunci te surprinde că vezi pe cineva care îți vorbește dintr-o dată.

Unde este locul Cumințeniei Pământului?

Manuel Pelmuș: Cred că locul e la Muzeul Național, mai degrabă decât la Muzeul Satului din București. Mi se pare important să recunoaștem că sculptura lui Brâncuși este o lucrare importantă, a unui artist foarte important, nu neapărat că e român sau nu e român, este un artist important al secolului XX. Trebuie să expui lucrarea undeva unde practic e pe de o parte în colecție publică – ar aparține publicului, dar pe de altă parte să o plasezi undeva unde există deja un discurs despre artă, despre istorie, despre canon, și unde poți observi diferențele, să vezi ce propune Brâncuși.

Campania aceasta a fost controversată. Guvernul a devenit imaginea ei și apoi a venit lumea și a zis că nu avem bani, nu avem  școli, nu avem spitale , costă enorm, cum să dăm atâția bani. Cei din domeniul artei spun că nu au bugete pentru artiști, că nu avem un spațiu mai interesant pentru artă contemporană, că nu producem lucrări, sau că nu cumpărăm lucrări ale unor artiști în viață. Brâncuși e în regulă, e cunoscut. Deci, veneau toate agendele astea care cumva se loveau și mie mi s-ar fi părut mai legitim ca această campanie să fi pornit din partea muzeului. De exemplu,  dacă eu aș fi directorul muzeului acestuia,  ar fi normal să fac un program, să mă gândesc la o colecție și dacă la un moment dat aș zice că vreau să achiziționez ceva din subscripție publică, mi s-ar părea ciudat să îmi spui că nu am făcut autostrăzi, pentru că nu pot face asta, nu e misiunea mea. Până la urmă, e subscripție publică și oamenii sunt liberi să decidă. Pe de altă parte, ce mi se pare interesant, e că sunt atâtea lucururi care s-au construit cu bani publici fără să te întrebe nimeni  nimic. Mă gândeam că dacă tot s-a inițiat procesul acesta, se putea dezbate mai mult. La Catedrala Mântuirii care o să coste enorm nu ne-a întrebat nimeni nimic, nu s-a gândit nimeni să facă subscripție publică. Pe de altă parte, sunt foarte multe monumente în București care nu se ridică la nivelul lui Brâncuși, de care iarăși nu a întrebat nimeni nimic, dacă vrem să avem monumentul acela în mijlocul orașului, după cum a spus-o și artistul Dan Perjovschi .

Pentru mine a fost mai degrabă așa. Nu e vorba de pro sau contra, ci că mie mi s-a părut mai interesant să contribui cu ce pot, la dezbaterea asta – făcând o lucrare, propunând un alt fel de cumințenie și, în același timp, susținând idee unei discuții publice.

Te gândești să mergi și în orașe care nu au o galerie de artă contemporană în România?

Manuel Pelmuș: Dacă cineva ne invită, mi se pare interesant. Cred că lucrarea ar funcționa și în galerii, oriunde. Ideea de la acest festival era să plasăm lucrarea într-un muzeu. Tocmai pentru că a existat discuția unde să o plasăm, am zis să ducem lucrarea și la Cluj, la Muzeul de Artă. Mai degrabă decât la Muzeul Satului din București. Cumva avea și dimensiunea asta. Mi s-a părut interesant, apropo de contextualizat – este festivalul ăsta care se întâmplă la Fabrica de Pensule și care are o anumită reputație sau continuitate,  dar are și un anumit public care poate nu ar veni aici în mod normal, ci se duce în așa numitele spații alternative. Mi s-a părut interesant să amestec și traseele astea – cei care merg de obicei la galerii alternative sau la teatre alternative să ajungă în Muzeul de Artă, care nu e foarte vizitat. Și cumva, ideea de bază este că e important să infiltrezi mainstream-ul, cu idei ceva mai radicale, într-un astfel de spațiu și  să nu te duci numai în afară.