Un deceniu ne desparte deja de 2007, anul aderării României la Uniunea Europeană, iar pentru sibieni un an cu atât mai important, cu cât titlul de Capitală Culturală Europeană promitea un restart total pentru oraş, şi nu oricum, ci prin cultură. Şi da, privind înapoi, şi ţara şi oraşul s-au schimbat. Ritmul cu care se succed acum festival după festival şi eveniment după eveniment, mai mult sau mai puţin culturale, a intrat parcă în ciclul natural al oraşului, parcă doar locurile rămânând aceleaşi. Şi exact aici propun să ne oprim puţin. La locuri, spaţii şi „locaţii”.
Sibiul se laudă în mare măsură cu aceleaşi muzee, teatre, biblioteci, instituţii culturale ca acum zece ani, găzduite în aceleaşi sedii de atunci.
Astăzi, Sibiul se laudă în mare măsură cu aceleaşi muzee, teatre, biblioteci, instituţii culturale ca acum zece ani, găzduite în aceleaşi sedii de atunci. Excepţie fac Ansamblul Cindrelul – Junii Sibiului, cu un spaţiu administrativ şi de repetiţii mai recent, şi mai tânărul Teatru de Balet, care urmează să primească un sediu pentru repetiţii şi cazare. Acestea ar fi, pe scurt, câştigurile ultimilor zece ani. Să trecem însă la pierderi. Cea mai dureroasă dintre acestea este cea a Casei de Cultură a Sindicatelor, victimă, ce-i drept, a abramburelii patrimoniale în care se scaldă şi Bazinul Olimpia şi Cinematograful Arta. Nu cred că cineva şi-ar fi putut imagina că o reavizare ISU putea să dureze deja mai mult de un an jumătate, dar dat fiind faptul că nici în acest moment nu e clar cum şi când se va redeschide Casa de Cultură a Sindicatelor, nu văd de ce nu s-a luat în considerare chiar o soluţie la îndemână – Pavilionul multifuncţional – celebrul cort folosit în anul Capitalei Culturale Europene, aflat încă în depozitele Casei de Cultură a Municipiului. De altfel, o altă pierdere.
© Zeche Zollverein Essen
Lăsând la o parte segmentul cultural instituţionalizat, beneficiar şi dependent direct de fondurile alocate de administraţia locală sau naţională, pentru care, pe hârtie cel puţin, există nişte planuri de dezvoltare – vezi mult anticipatul proiect de construcţie a unui nou teatru/centru de conferinţe, Sibiul e departe de a fi valorificat cultura, plecând de la momentul de glorie 2007, într-un motor de dezvoltare prin sine. Pe plan local, entităţile care activează în domeniul de producţie culturală sau artistică, care nu sunt subvenţionate direct sau indirect prin Agenda Culturală a Primăriei sau diverse alte fonduri culturale, sunt practic inexistente sau invizibile.
Cu cât oraşul are capacitatea să producă mai multă cultură, pe drept subvenţionată, dar mai ales nesubvenţionată, decât să importe, cu atât mai mult putem vorbi de o piaţă culturală dezvoltată.
Exceptând poate câteva ateliere private ale unor artişti plastici care au reuşit să îşi câştige un renume pe cont propriu, nu îmi sunt cunoscute galerii de artă, teatre, spaţii de expoziţii ş.a.m.d. independente. Trebuie să menţionez aici, că nu neg defel, rolul şi chiar obligaţia administraţiilor locale în subvenţionarea culturii şi a artelor. Şi recunosc că existenţa unei agende culturale, la care, teoretic, oricine cu un proiect bun are acces, este un lucru benefic şi destul de rar în peisajul românesc. Rămân însă, un susţinător al ideii, preluată din regulile economiei, că dacă balanţa „comercială” este înclinată mai mult de export şi nu de import, beneficiile globale sunt mai mari. Cu cât oraşul are capacitatea să producă mai multă cultură, pe drept subvenţionată, dar mai ales nesubvenţionată, decât să importe – artişti, actori culturali, festivaluri, evenimente – cu atât mai mult putem vorbi de o piaţă culturală dezvoltată.
Mulţi factori contribuie la un mediu echilibrat, precum cel descris mai sus, mă rezum însă la câţiva, la care administraţiile locale au pârghii de intervenţie: şcoală, mediu economic stabil, impozitare și regulamente de urbanism. Este evident că în absenţa unei şcoli superioare de artă sau a programelor culturale extracuriculare pentru tineri, deschiderea către acest domeniu este imposibilă.
În altă ordine de idei, ar fi oare de neconceput ca universităţile sibiene să ofere şi alte linii de studiu în domeniul artistic, decât în arta teatrală şi restaurare? Un mediu economic diversificat, existent în oarecare măsură – servicii, IT, industrie – capabil să ofere susţinere şi puncte de întâlnire între producţie şi cultură, rămâne esenţial în acest demers.
În final, există strânsa legătură dintre impozitare şi spaţiile necesare desfăşurării activităţilor de orice fel, dar mai ales în domeniul cultural. Aşa cum primăriile pot să ofere facilităţi fiscale operatorilor industriali, economici în general, acest lucru poate fi făcut şi pentru susținerea „industriilor creative” – producție de film, publicitate, media, ateliere de design, artă și alte domenii conexe. Așa cum recent primăria a mărit impozitele cu 500% pentru terenuri și imobile abandonate și neîngrijite, nu ar putea merge oare și în cealaltă direcție, și anume să ofere reduceri de taxe și impozite proprietarilor acestor imobile, poate chiar o schemă de ajutor financiar pentru reabilitarea măcar a clădirilor clasate ca monumente istorice, cu condiția să deschidă aceste spații către operatori culturali sau din numitele industrii creative?
La momentul actual, oraşul dispune în imediata apropiere a zonei centrale a oraşului, de nenumărate spaţii ocupate de halele fostelor întreprinderi industriale din perioada comunistă: Independenţa, Libertatea, Victoria sau Flaro, să dau doar câteva exemple, care nu au fost făcute una cu pământul, încă.
Alte clădiri, monumente istorice, retrocedate şi lăsate în paragină: Palatul Mitropoliei Ardealului şi fostul Liceu Pedagogic Andrei Şaguna, halele Rieger, de pe platforma Independenţa. Mai ales ultimele exemple par momentan condamnate la autodistrugere, întrucât proprietarii lor nu par a avea altă intenţie decât să le lase în voia sorţii – ele neputând fi demolate, deoarece sunt clasate ca monumente istorice-, ca la un moment dat să poată fi dărâmate şi terenul valoros pe care se află să poată fi valorificat în scop imobiliar, cel mai probabil. Exemple prin care astfel de spaţii au fost revitalizate cu succes, există, şi nu trebuie să ne uităm mai departe de statele vecine din fostul Bloc Estic. Nici măcar în România nu mai sunt o raritate: Fabrica de Pensule din Cluj-Napoca, Uzinele de Apă din Suceva, Halele Carol din Bucureşti şi altele.
© Kunsthaus Tacheles Berlin
Modurile prin care în alte părți au reușit să ia naștere astfel de spații culturale cu multiple funcțiuni sunt la fel de diferite precum locurile care au fost readuse la viață.
Practic nu există limite, decât de spațiu, din nou, pentru ce poate încorpora un loc în care arta și cultura se deschid către public și către căi de autosusținere: ateliere, săli de spectacole, săli de repetiții, galerii, birouri, spații pentru activități sportive și toate afacerile adiacente: baruri, cluburi, restaurante și magazine.
E greu să ne imaginăm în zilele noastre, mai ales în Sibiu, o mișcare de squatting – formă de ocupare a clădirilor pentru locuire sau conservare a acestora – pentru ca ulterior să se transforme în spații culturale publice, cum s-a mai întâmplat în alte locuri, în alte vremuri.
Nici perioada de creștere economică prin care trecem nu ne dă motive să credem că proprietarii clădirilor se vor îndrepta de bunăvoie spre metoda mai anevoioasă de a le valorifica, luând în calcul o dezvoltare organică cu un focus cultural, pe termen lung.
Oare ce miracol sau dezastru trebuie să ne încerce, pentru ca administrația și împroprietăriții post-revoluționari să-și dea mâna și să vadă puțin mai departe de trecătorul succes electoral pe de o parte și de lovitura financiară, pe de altă parte.
Până atunci, să privim în alte părți puțin.
