Regizorul Cristi Puiu, prezent în juriul din cadrul Astra Film Festival, ne-a povestit la o cafea câte ceva despre filmul documentar, meseria de regizor și despre cinematografie. Pe lângă „Moartea domnului Lăzărescu”, „Aurora” și alte trei lung metraje, Cristi Puiu se numără printre regizorii filmului „Les ponts de Sarajevo”, un proiect omnibus format din 13 scurtmetraje care fost proiectat anul acesta la Cannes, marcând 100 de ani de la izbucnirea primului război mondial.

ReporterCe vă leagă de Sibiu?

Cristi Puiu: În primul rând oamenii. Am fost în multe locuri, însă am descoperit că, de fapt, oamenii sunt cei care contează. Aici la festival, oamenii care se ocupă de documentar sunt de fapt rudele sărace ale cinematografiei. Practicarea onestă a documentarului îți dă ceva, e un fel de smerenie: tu nu ești neapărat în control. Spunea cineva că diferența între documentar și ficțiune este că în filmul de ficțiune regizorul este Dumnezeu, iar în filmul documentar Dumnezeu este regizorul.

Rep.: Ați făcut vreun documentar?

C.P.: Da, am făcut în școală. Am făcut unul la Craiova cu Andreea Păduraru. Am filmat într-un azil de bătrâni în 98. Foarte emoționant.

Rep.: Ați mai face documentare?

C.P.: Da, aș mai face, dar aș lucra în proiecte de astea fără bani. Mă enervează toată povestea asta cu banii, când trebuie să te duci să convingi o comisie să-ți dea bani pentru cheltuieli. E penibil, e sinistru. Sigur tehnologia te ajută azi. Dar dacă vrei să ai performanță, tot trebuie să ai o echipă.

Rep.:  Cum e lumea cinematografiei, cum o vedeți?

C.P.: E la fel de provincială ca și acum 50 de ani. Mi se pare că toată povestea asta cu noul val este o descurcăreală românească. S-au descurcat băieții și i-au păcălit pe fraieri și le-au luat Palm d’Or-ul. Importul, trasul cu ochiul nu e neapărat hoție, ci o formă de supraviețuire. Și o mare parte a regizorilor au recurs la stilistica asta – cinema direct, camera din mână etc. – însă ideea e asta, dacă n-am mai fi luat premiu la Cannes, am fi avut mai multă voce în cinematografie, pentru că oamenii și-au spus că asta se caută acolo, și în felul ăsta s-au descurcat ei. Sunt foarte puțini oameni care au ceva de spus cu adevărat, nu doar în cinematografie, în general. Mai sunt câteva gesturi curajoase în cinematografia românească, de exemplu, Corneliu Porumboiu. Mi se pare că e mai degrabă sănătos gestul ăsta experimental, chit că produsul rezultat este, sau poate fi ratat. Dar așa trebuie să facem lucrurile. Să judecăm noi, nu să tragem cu coada ochiului la vecini.

Rep.:  Ce-ți trebuie până la urmă să faci cinematografie? Talent, mai multă muncă?

C.P.: Nu știu ce e ăsta talent. Mi se pare că talentul e doar o chestiune de curaj. Să ai curaj să te spui pe tine, însă asta presupune o muncă destul de serioasă. Funcționează ca un fel de antrenament atunci când lucrezi, te antrenezi pentru a te spune pe tine, să te spui puțin câte puțin, film după film. Dar numai atât poți face, altfel nu mă interesează. Dacă reîncălzești ciorba la infinit, dacă spui ceea ce alții au spus. Foarte mulți vorbesc despre ceea ce nu cunosc, trebuie să faci drumuri, iar ca să faci drumuri, trebuie să ai curaj.

regizorul Cristi Puiu

foto: Alexandra Coroi

Rep.: Cum apare ideea unui film la dumneavoastră?

C.P.: Nu cred în povestea asta cu ideile. Pot să scot foarte multe idei de filme acum. Poți face un film, plecând de la absolut orice. Nu asta contează. Fel de fel de informații vin și se așează în mintea ta. Dacă reușești să mânuiești informația, poți să provoci fel de fel de permutări, să obții noi idei, ai spune tu, dar nu sunt, sunt niște simulacre de idei. Ideile sunt niște ispite, sunt idei care te țin legat de corpul social din care faci parte, pentru că ele aparțin corpului social, care aparțin comunității din care faci parte, care nu are o formă precisă, nu e neapărat România, te leagă cumva de faptul că totul este un déjà vu.

Rep.:  Poate oricine să regizeze?

C.P.: Absolut oricine. Unora le trebuie mai multă muncă, dar asta doar pentru a se debarasa de rigiditatea asta impusă de educație. Oricine poate să scrie, oricine poate să facă orice. Unii fac mai ușor decât alții. Asta pentru că din start nu s-au regimentat. Dacă scapi de regimentare, atunci e deja un pas foarte important, poți să o iei absolut în orice direcție vrei.

Rep.:  Ce vă bucură într-o zi?

C.P.: Multe mă bucură. Cafeaua mă bucură, dacă e soare afară, mă bucur.

Rep.:  Atunci când vreți să porniți un proiect, vă gândiți că v-ar fi mai ușor în altă țară decât aici?

C.P.: Da, dar când te gândești așa, te gândești greșit, pentru că greu este peste tot. Motivele sunt altele. Ți se pare că în România, văzând lucrurile de aproape, motivele sunt ridicole, pentru că lucrurile ar putea fi foarte ușor schimbate, pentru că ele nu au anvergură, nu au dimensiune, dar asta e doar o iluzie, că oamenii sunt mai neserioși și cam asta e tot ce se poate spune despre români în materie de minusuri, dar asta acoperă foarte multe. Și asta e când lucrezi cu foarte mulți oameni, ei sunt neserioși, văzuți de la tine sunt neserioși, ei însă își urmăresc propria agendă, care nu se suprapune peste a ta. Dacă, de exemplu, distribui un actor într-un  film, el n-are treabă cu filmul tău, are treabă cu rolul lui. Iar constatarea asta când ajungi să o faci, e terifiantă. Realizezi, de fapt, cât de singur ești, înconjurat de lume și singurul care vede filmul e regizorul, înainte de spectatorul care iubește cinemaul.

Rep.:  Când vă uitați la un alt film, cum vă uitați?

C.P.: Eu la toate filmele mă uit cumva la fel, adică poziția pe care o am e neschimbată, dar funcționez ca toți oamenii, sunt foarte influențabil și încerc să fac abstracție de foarte multe. Relația pe care trebuie să o aibă regizorul cu spectatorul trebuie să fie o relație de onestitate.

 Rep.: Cum vedeți teatrul?

C.P.: Nu mă interesează. Mi se pare o porcărie. Mi-ar plăcea să pun în scenă, dar n-aș suporta să văd spectacolul deteriorându-se.

 Rep.:  Mă gândesc că spre deosebire de film, spectacolul de teatru se schimbă de la o reprezentație la alta.

C.P.: Și filmul se schimbă, pentru că ne schimbăm noi cei care-l privim. Mă uit la un film azi, am o stare, sunt într-un fel azi, dar peste doi ani o să fel într-un alt fel și o să mă uit altfel, dar dacă filmul încă mai are lucruri noi pentru mine, asta e enorm, înseamnă că regizorul a făcut ceva, a făcut cu adevărat un film, a pus în el viată, că doar viața poate fi nouă on and on…

fotograf și editor: Alexandra Coroi