Clubul care schimbă vieți. Despre „Clubul de carte Sibiu”

Scris de Maria Elisabeta Boamfă

Cele două mese lipite erau deja pline de cești de ceai, cafea, pahare cu apă sau vin, cărți, semne de carte, brelocuri cu Turnul Eiffel, o cutie cu curmale și una cu migdale și fistic. Cu muzica din boxa de deasupra rămasă în fundal, se auzea doar sunetul ceștilor și al paharelor mișcate și un amestec de glasuri unele peste altele.

Erau membrii „Clubului de carte Sibiu” care s-au adunat, ca de obicei, miercuri seară, într-o cafenea liniștită din centrul orașului. Aflasem de curând că pe 12 noiembrie au avut aniversarea a zece ani de activitate, ceea ce mi-a stârnit o sinceră curiozitate legată de ce anume îi poate face pe acești oameni să se vadă timp de zece ani în fiecare săptămână, așa că i-am abordat și am primit o invitație la una din întâlnirile lor săptămânale. De la început am fost uimită de energia pe care o transmiteau și de asumarea apartenenței la club. În acea seară au venit șapte dintre ei.

Am înțeles că întâlnirile se țin indiferent dacă pot ajunge cinci, zece sau mai mulți. Primele minute au fost de scurtă actualizare, cine ce a mai făcut și pe unde au mai fost, mai ales că Ina, una dintre participante, proaspăt întoarsă din Maroc, a adus câteva mici cadouri și ceva dulce. Vorbeau între ei, câte doi, câte trei, unul cu toți și toți cu câte unul, creând o polifonie caldă care îmi dădea un sentiment de siguranță.

Era o tipă, Camelia, care avea un bar, Mojo, la Împăratul Romanilor. Ea l-a contactat pe Andrei Șerban pentru un club de carte. La început el a propus toate cărțile și tot el modera discuțiile, dar dincolo de organizarea asta, era și atunci o atmosferă relaxată de cafenea. Eu am fost chiar de prima dată, de a doua oară a venit și Simona, apoi Adi, parcă a treia oară, și Ada tot de-pe-atunci, din primul an. Da, și Theo e de demult, din 2016, iar ceilalți au venit de câțiva ani… La un moment dat Andrei și Diana n-au mai putut să vină, Camelia a închis barul și am rămas eu, cumva, cu clubul.

Așa a început povestea Mihaela Bunea, cea care, fără să se erijeze în vreun coordonator de club de carte, a preluat ștafeta de la Andrei Șerban și Diana Nechit, când aceștia s-au retras, ținându-i aproape pe membrii clubului. Da, eram tare curioasă cum a reușit un club de carte să supraviețuiască zece ani, așa că i-am provocat cu această întrebare.

Mihaela: Acum suntem într-o formulă în care oamenii vin de câțiva ani și ne-am împrietenit. Ăsta-i practic motivul pentru care, zic eu, rezistă clubul. Am fost și la petreceri, revelioane împreună. Ne-am apropiat așa, prin discuții, ne și potrivim, avem pasiuni comune. Plăcerea de a veni să-i vezi și asculți pe ceilalți. Noi am ținut și în pandemie. Eram mulți care intram online, și asta ne-a legat.

Ina: Eu întotdeauna am citit, dar o făceam așa aiurea, citeam ce-mi pica în mână. Îmi place foarte mult că m-a disciplinat, de-asta am continuat să vin la club.

Theo: Multă lume o venit la clubul de carte cu niște idei fixe despre cum ar trebui să fie o carte ideală. Ceea ce e greșit. Ideea e să îți dai voie să ai mintea deschisă când citeșți și să-ți lași prejudecățile la o parte, adică pur și simplu, să te bucuri de experiența cititului. Și da, clubul a făcut ca schimbarea perspectivei, lărgirea ei să fie un succes. Eu am venit pentru că am terminat literele, dar lucrând în IT, am nevoie de această conectare cu literatura și cărțile.

Paula: Mie mi-a plăcut că am ajuns să abordăm scriitori pe care probabil nu i-aș fi citit, ales singură. Nici nu aș fi știut despre existența unora dintre ei.

Mihaela: Pentru mine clubul a fost o mare schimbare în viața mea, că eu eram axată mai mult pe partea profesională, de business. Citeam și înainte, dar în niciun caz în ritmul ăsta și în niciun caz autorii ăștia. Eram de felul meu mai comodă.

Ina: Citeam și înainte, dar ți se schimbă gusturile. Acum la club citim cu precădere cărți premiate, citim Nobel, Booker Prize, nu mai citim ce citeam înainte, nu că le-am desconsidera, dar le vedem altfel. Practic ni se rafinează gustul.

Mihaela: Și mai e ceva legat de club, o carte pe care o citim aici o ținem minte mai bine decât dacă o citim pe cont propriu datorită faptului că se discută despre ea și auzim atâtea păreri. Și e foarte fain să auzi păreri diferite despre ce-ai citit tu, pentru că uneori chiar pleci cu alte idei, alte perspective.

Theo: Mai ales în scrierile astea moderne sunt foarte diverse cheile în care o carte poate fi citită. Uneori avem întrebări la care nu găsim răspunsuri singuri, dar la care ne oferă răspuns altcineva de la club. Pe mine m-a ajutat să îmi rafinez gustul, să îl fac foarte specifc și atunci eu știu cu ce cărți rezonez, așa că am ajuns să cumpăr și să citesc foarte selectiv. În fine, ca să nu cumpărăm cărți în neștire, le mai dăm de la unii la alții, mai avem e-bookuri…

Simona: La început când veneam la club eram foarte pătimașă și judecam foarte tare personajele și cumva am învățat aici să accept multe lucruri: că așa e personajul, așa e țara din care e și cultura căreia îi aparține. Am devenit mult mai tolerantă și asta datorită faptului că am fost expusă la păreri diferite. Simt că m-am schimbat.

Ștefan: Clubul e un plus și din perspectiva faptului că pleci altfel decât erai atunci când ai venit. Toți plecăm schimbați.

Paula: Da, îți poate schimba viața, adică inclusiv felul de a te raporta la o știre, la o demonstrație, la o nesimțire de claxon. Știu că s-au făcut studii din care reiese că persoanele care citesc mai mullt au empatia crescută, pot să empatizeze mai ușor. După nici o jumătate de oră, deja resimțeam o stare de familiaritate și de adecvare pe care, m-am gândit, dacă aș înmulți-o cu o dată pe săptămână timp de zece ani, aș avea cel mai concludent răspuns la întrebarea „cum de-a supraviețuit clubul zece ani?”. Apoi am vrut să aflu cum procedează, ce citesc, cât citesc și cum își aleg cărțile.

Mihaela: Pentru că noi aveam un ritm destul de intens de citit, o carte pe săptămână, au fost și persoane care din cauza asta au renunțat să mai vină, că nu puteau să țină pasul cu cititul. Acum suntem ceva mai relaxați, când avem cărți mai groase lăsăm și două trei săptămâni timp de citire. Facem propuneri și apoi votăm. Fiecare propune ce dorește. Poate cineva recomandă o carte pentru că a auzit de ea și vrea să o citească, cineva propune o carte pe care a citit-o deja și consideră că asta chiar merge la club. De câțiva ani citim și foarte mulți autori români și pot spune că fost o revelație. Chiar ne-a deshis mult orizontul cu privire la literatură română, cu mulți scriitori pe care nici nu i-aș fi abordat înainte.

Theo: Poate că rigiditatea asta de la început în a aborda o carte așa „tabula rasa” e de la cum ni s-a predat literature în școală cu comentarii învățate pe de rost și cu idei care nu sunt ale tale, practic cu multe idei preconcepute când te apuci de un text. Gustul meu pentru literatura română a fost, cum să zic, mai reținut până să ajungem să citim la club și multă literatură română contemporană. Discuțiile au continuat la fel de relaxat și animat și cred că ne-am mai fi lungit dacă nu eram totuși într-o seară din mijlocul săptămânii. O idee o genera pe cealaltă și tot așa.

Am discutat despre cartea planificată pentru acea seară – Zavaidoc în anul iubirii, de Doina Ruști, despre micile dispute inerente dintre membrii clubului când nu se pun de acord în privința vreunei cărți – ultima fost la „Soarele negru”, a lui Bogdan-Alexandru Stănescu, care a și ieșit pe locul întâi în topul clubului pe 2025, despre cum diversitatea profesională a membrilor – HR, IT, traduceri, învățământ, inginerie, psihologie, sociologie, medicină etc. – le oferă mai multe pespective de înțelegere a cărților, despre tsundoku sau cumpăratul compulsiv de cărți, despre recitiri, despre neterminatul cărților dacă nu plac sau nu prind – chestier care ține de o deontologie a cititorului, despre celelalte cluburi de carte din Sibiu, despre școală și curriculă, despre copiii care citesc și adolescenții care nu mai citesc, despre 4 fără 15, Dark & Light Academia cu esteticile ei. Vor rămâne cu mine pentru totdeauna cuvintele lui Theo referitoare la cumpăratul și cititul mai multor cărți în paralel:„Dacă nu am mai multe cărți pe noptieră, am sentiment de gol în suflet”.

Dincolo de unele îngrijorări generate de anumite context actuale, a prevalat optimismul și încrederea că va fi bine. Experiența acestei întâlniri, mi-a confirmat valoarea „Clubului de carte Sibiu” care este un exemplu de reziliență culturală și comunitară. Zece ani de lecturi, prietenii și perspective împărtășite au transformat viețile membrilor:„Pleci altfel decât ai venit – clubul te schimbă”. Am încredere că povestea va continua, cu noi cărți, noi discuții și aceeași bucurie de a fi împreună.

© Daciana Frățilă