Pentru a doua oară, la Sibiu, s-a jucat Anna Karenina, spectacol de balet neoclasic în două acte. Spre deosebire de prima reprezentaţie, din anul trecut, în rolul Annei a fost Lorena Negrea, Alexei Karenin a fost interpretat de către Jonathan Milton, iar acarul a fost Claudiu Buidan.
Am ajuns în sală destul de târziu, publicul era deja aşezat, copiii întrebau repetat când începe. Îmi găsesc loc lângă un domn trecut de 80 ani. Când m-a privit, am simţit căldură şi emoţie. Pe scenă deocamdată doar decorul pregătit. Luminile se sting, acceaşi voce cunoscută ne spune cum să ne comportăm în timpul specacolului. E linişte. Îmi dau haina jos. Bătrânul de lângă mine mă ajută şi o așează frumos pe spătarul scaunului.
Privirea e din nou îndreptată către scenă. A început spectacolul, suntem în gară, unde frumoasa doamnă, Anna Karenina şi un tânăr ofiţer, Alexei Vronski se întâlnesc şi brusc sunt fermecaţi unul de celălalt. Momentul este întrerupt de agitaţia provocată de moartea unui acar călcat de tren, care cu puţin timp înainte, trecând pe peron, se lovise, pe rând, şi de Vronski şi de Anna. Întâmplarea este maiestos pusă în scenă de către regizorul şi coregraful Ioan Tugearu. Balerinii au mişcări fine, sincronul amplifică efectul acestora, iar atmosfera creată te răscoleşte. Trenul trece şi pe scenă este iarăşi întuneric. „Să vă păstraţi scaunele, vreau să văd şi eu”- se adresează bătrânul unui cuplu din faţa lui, după ce fata îşi aşezase capul pe umărul iubitului.
Teatrul de Balet Sibiu, Anna Karenina
Se aude muzică, apar balerinii, nea’ Romică, bătrânul de mai sus, e agitat, îşi mişcă picioarele, braţele le întinde cu mişcări bruşte, apoi line, pare un dirijor, trăieşte scena odată cu baletul. Şopteşte „bravo” şi ochii i s-au umplut de lacrimi. Atunci am avut confirmarea: când mergi la un un specacol acesta nu se întâmplă doar pe scenă, ci şi în public.
Este ceva extraordinar. Astăzi mi-am propus să mă uit la mâini și atât. Să-i urmăriți mâinile, parcă este un tenor, te mișcă în toate felurile. Până acum i-am studiat complet, în principal picioarele. De data asta nu am putut să îmi iau ochii de la mâini, îmi spune nea’ Romică.
Despre spectacolele de calitate la Teatrul de Balet de la Sibiu s-au spus multe, iar baletul Anna Karenina confirmă faptul că suntem norocoşi pentru că locuim în Sibiu. Nu e doar balet, nu e doar teatru, este multă muncă, dăruire, emoţie. Sunteţi îndreptăţiţi să întrebaţi „dar nu aşa este la fiecare teatrul de balet, de ce aici e diferit?”. Iar eu o să vă invit să urmăriţi un spectacol alături de nea’ Romică şi o să găsiţi răspunsul.
Au fost multe momente încărcate cu emoţie, care m-au transpuns în acele vremuri de mult trecute. Am rămas în minte cu solo-ul Annei şi cu scena de final. Nu sunt expertă în paşi de balet, nici în tehnici, dar sunt om, iar ca om vreau să nu urmăresc un spectacol şi atât. Vreau să îmi pun întrebări, să fiu „zguduită”, să uit că sunt în sală, să vorbesc şi în următoarele zile despre spectacol. Iar la Anna Karenina aşa a fost. În timpul dansului bătrânul spunea despre Lorena Negrea: domnişoară, vorbeşti cu mâinile. El nu aplaudă ca toată lumea. Palmele lui încep primele şi se termină ultimele. Ritmicitatea e alta, e apăsătoare, când palmele se întâlnesc, emit zbucium şi mulţumire.
Am văzut astăzi o pasăre frântă. Când el a prins-o de ambele mâini și i le-a întins la spate, exact ca o pasăre pe care o prinzi în zbor… a fost ceva… trebuie să trăiești. Eu nu pierd niciun spectacol, îmi e frică să nu mor. Am văzut atâtea spectacole… Am văzut Parisul pe gheață, dumneavoastră nu erați născută, când, în ’57 a fost baletul Paris pe gheață. Au trecut anii. Sunt singurele două lucruri care mi-au mai rămas în lumea asta: muzica și baletul. Teatrul este deja o mistificare. Regizorii își permit să intre cu bocancii în ceea ce a făcut dramaturgul, nu asta înseamnă nou. Nu ați văzut câtă dăruire este acum pe scenă, la balet? Chestia asta care se cheamă televizor ne-a luat tot ce avem, ne-a luat plăcerea unui spectacol, să stai în sală, să trăiești. Al meu acasă este pe un singur post fixat, pe Hora, acolo nu se vorbește, fiecare cântă după legea lui. E rușine să fim slugi, iar noi suntem slugile televizorului, ne spune acelaşi nea Romică.
Anna Karenina (Lorena Negrea şi Jonathan Milton)
În sală, lângă Romică au fost părinţii Lorenei. M-am gândit la părinţii mei care mă aplaudau când reuşeam să duc la bun sfârşit o poezie. Ce se găseşte oare în sufletul unui părinte când îşi vede fiica, interpretând impecabil un rol ca cel al Annei Karenina? Am vorbit cu ei, tatăl era mai emoţionat decât mama, erau lacrimi de bucurie, în care se oglindea toată munca: Pentru mine e foarte emoționant să o văd și foarte fumos în același timp. A fost foarte greu, e o muncă foarte solicitantă. Rolul acesta nu a fost neapărat solicitant. Greutatea a fost de mult, acum deja începe să fie plăcut, să intre într-un ritm normal. Muncă multă. Cel mai greu a fost la început, când trebuia să fie ambițioasă și să se țină de treabă. Atunci a fost lupta cea mare. Am putea spune că noi am îndrumat-o spre balet, dar mai mult am susținut-o când a fost greu și nu am lăsat-o să renunțe. A fost o tentativă, în clasa a IV-a, după aceea a fost greu, dar acum e bine. Suntem mândri! – au spus părinţii Lorenei la finalul spectacolului.
Lorena a ştiut că părinţii ei o urmăresc din sală. Pe lângă emoţia dată de interpretare a simţit şi emoţia lor:
Rolul Annei a fost minunat, o muncă extraordinar de grea, dar m-am îndrăgostit de rolul acesta încă din prima oră de când am repetat cu domnul Tugearu și cu asistena dânsului. Este un rol complex, te trece prin toate stările, de la bucurie la nebunie, la disperare, la depresie. Am încercat să mă mulez după personaj, am avut și doi parteneri extraordinari care m-au ajutat să intru în stare și să fie totul bine. Am muncit destul de mult și sper ca publicul să fi simțit măcar una din clipele pe care le-am trăit eu pe scenă în această seară.
Lorena nu a fost o revelaţie doar pentru public, dar şi pentru partenerii săi de scenă: A fost o experiență superbă, nemaipomenită. Cel mai frumos lucru a fost să dansez cu Lorena Negrea, cred că unul din motivele care m-au făcut pe mine să îmi interpretez rolul atât de bine, a fost interpretarea ei. Însușirea personajului a fost mai simplă decât mă așteptam. Partea care îmi place cel mai mult este finalul, ne spune acarul Claudiu Buidan.
Cu spectacolul Anna Karenina şi-a făcut debutul şi Jonathan Milton, în rolul lui Alexei Karenin. A interpretat rolul cu forţă, a fost Karenin pe care mi-l imaginam, citind romanul omonim al lui Lev Tolstoi. Nu l-am găsit în nicio ecranizare atât de autentic cum l-am găsit pe scena Teatrului de Balet. A fost o experiență dificilă, dar am savurat-o din plin. A fost un personaj foarte greu, sper că i-a plăcut publicului. De asemenea, este și primul solo din cariera mea, este un pas foarte important pentru mine. M-am bucurat mult și sunt recunoscător. Partea care mi-a plăcut cel mai mult a fost Patetica, de la începutul actului 2, când am găsit scrisorile pe care Anna i le scrisese lui Vronski și apoi îi iau copilul. Aceasta e cea mai dramatică parte pentru mine, ne-a spus Jonathan după spectacol.
Anna Karenina (Lorena Negra, Jonathan Milton, Briana Micu)
Tinerii, pe care nea’ Romică i-a rugat să îşi păstreze locul, au fost încâtaţi pe tot parcursul repezentaţiei, la final mi-au mărturisit: A fost foarte fain. Cel mai interesant pentru mine a fost cum a putut să memoreze atâtea mișcări, practic au fost 3 ore. E destul de greu. Eu am făcut dansuri și cu greu memoram mișcările pentru un dans. Scena, efectele și teatrul – au fost extraordinare, mai ales povestea. A fost nemaipomenit, abia așteptăm să venim și a doua oară.
Spectacoul s-a teminat pe scenă, în public continuă cu aplauzele celor prezenţi, care se ridică zâmbind. Bătrânul Romică strigă tare: Aplaudaţi că merită! BRAVO! Vă mulţumiiiiim! Domnişoară, nu cumva să nu scrii despre acest public care este fantastic de disciplinat. Îşi scoate pălăria, se înclină şi pleacă. Ne-am dat întâlnire la următorul specacol de balet.
Final Anna Karenina
credit foto: Ovidiu Matiu
Despre prima reprezentaţie, din anul trecut, am scris aici.
