”Nu-mi urați succes, tot ce contează pentru mine acum este fericirea întâlnirii cu publicul, care este reciprocă”, îmi spune pianistul rus, Andrei Gavrilov, înainte de concertul de joia trecută. Și într-adevăr, după o ploaie ca o răbufnire a tuturor forțelor naturii, urmează o altă descătușare explozivă de energie și bucurie prin muzică la Sala Thalia.

Îmi rămâne în minte intensitatea acelei furtuni, cu intervale scurte de acalmie, când revăd destinul excepționalului pianist Andrei Gavrilov. Singurul copil dintr-o familie de artiști, cu tatăl pictor, mama – pianistă, la doar 18 ani câștigă cel mai dificil concurs de pian, Concursul Ceaikovski. În acel an, 1974, debutează la Festivalul de la Salzburg, fiind lăudat de însuși Sviatoslav Richter, care se îmbolnăvise și pe care Gavrilov îl înlocuise. Fire romantică, profundă, însă tot timpul chinuit de nesfârșite frământări, Andrei Gavrilov este în luptă permanentă. Se revoltă împotriva regimului totalitar, care-l urmărește și-l amenință tot timpul. Însă în 1985 reușește să iasă din URSS și se mută la Londra, unde renaște și înflorește ca artist cu renume mondial. Totuși, războaiele artistului nu se sfârșesc atunci, el luptând în continuare, cu oricine îi îngrădește libertatea de creație, cu sine însuși. În anii ’90 trece printr-o criză personală profundă, anulând toate contractele și renunțând la aparițiile publice. Va reveni pe scenele lumii abia în 2001, însă cu aceeași energie tulburătoare și același talent muzical.

DSC_0340Povara și fericirea genialității

Nu știu dacă mi-a fost dat să cunosc personal un artist mai controversat decât Andrei Gavrilov. Unii îi spun ”geniu nesupus”, alții ”un ciudat scandalagiu”. Mie, Andrei Gavrilov mi s-a arătat a fi cel mai veritabil artist, cu o nevoie nesfârșită de libertate și recunoaștere. De aceea, emoționată, l-am întrebat ce înseamnă pentru el a fi artist.

Andrei Gavrilov: Probabil este ceea ce unii numesc talent, dar de fapt e un stil de viață, care îți este dat de gene. Însă probabil e și un sentiment înnăscut de individualism și de egoism… Orice profesie creativă este una solitară, când oarecum trăiești în lumea ta. Da, acest lucru înseamnă o doză de egoism. Trăiești doar pentru artă și te raportezi față de oameni în aceeași manieră: fără a te apropia prea mult, fără a intra în relații foarte apropiate. Îți direcționezi toate resursele spre artă. Arta devine principalul partener în viață. Acest stil de viață îți dictează rolul perceput în societate pentru tot restul zilelor. În general, e o astfel de cale a unui singuratic, care rătăcește pe pământ, dar nu se apropie prea mult de nimeni, slujind doar frumosului, ideilor sale... Așadar, nu e nimic extraordinar. Așa se simt mulți oameni de creație și aceasta destul de devreme. Ei devin slujitori mundani ai frumosului, nu în sensul religios, dar pentru lume. În principiu, se aseamănă… se aseamănă: aceeași dăruire de sine. Dacă slujitorul religios e în biserică, noi ne dăruim lumește unui astfel de ideal și frumuseții.


Reporter: Poate fi un artist cu adevărat autentic?

Andrei Gavrilov: Artiștii adevărați sunt apariții rare. Și un artist adevărat, care va câștiga inimile și sufletele lumii întregi, este foarte rar și foarte prețios. Într-o perioadă de o sută de ani, îi putem număra pe degete. Eu nu vorbesc despre așa-numitele ”vedete”, care apar datorită agenților și a ambalajului și care se vând.

Reporter: Este cunoscut faptul că negați muzica comercială…

Andrei Gavrilov: Desigur, fiindcă acei oameni sunt atât de preocupați de propria carieră, de a-și dezvolta cariera, a o menține, încât nu se dezvoltă în alt sens deloc. Învață doar la nesfârșit repertorii noi și cântă producții noi, dar sunt aceiași copii nematurizați, care îmbătrânesc sub ochii tăi, cu aceeași abordare infantilă a lumii ca la 18 ani. Aceasta se întâmplă, deoarece nu au avut niciodată timp să se detașeze de acea lume și să cunoască adevărata viață. Pe de o parte, au fost tot timpul sclavii agențiilor, iar pe de altă parte, au fost tot timpul sclavii propriului succes. Acestor oameni le este foarte frică dacă se întâmplă să iasă din sfera publică pentru 5-10 ani… Ulterior, le este foarte greu să se întoarcă, fiindcă când te întorci, trebuie să fii altul, mult mai interesant și mai bogat, așa încât oamenii să te înțeleagă din nou, să vină spre tine, să simtă că le poți oferi ceva autentic care să le facă cu adevărat viața mai ușoară, mai frumoasă și mai luminoasă. Orice bogăție spirituală, pe care o împarți cu lumea, dacă este autentică, atunci desigur pe mulți îi ajută să trăiască, e mult mai benefică decât orice medicament. Și revenind la întrebarea dumneavoastră, da, desigur, un artist adevărat se poate numi așa doar când este în totalitate transparent și când, este infinit în universul pe care trebuie să și-l creeze.

Rahmaninov în destinul lui Gavrilov

Reporter: Veți cânta Rahmaninov, Concertul nr. 2. De ce ați ales această compoziție?

Andrei Gavrilov: Nu am ales. De obicei, propune țara care găzduiește evenimentul, rolul meu este să accept sau nu invitația. ”Concertul nr. 2” al lui Serghei Rahmaninov este un simbol minunat al renașterii umane, al reîncarnării. Concertul a fost scris într-un moment complicat, de criză profundă, care a durat mulți ani. Compozitorul se credea eșuat pe toate planurile și practic, se stingea fizic și moral, iar acest concert a fost simbolul renașterii sale, i-a dat putere până la sfârșitul vieții sale.

Reporter: Vă regăsiți undeva în destinul lui Rahmanihov?

Andrei Gavrilov: Artiștii, într-un fel, sunt o familie, sunt rude, sunt ghidați de aceleași idealuri, aceleași motivații și toți trec prin crize profunde. E o viață cu un parcurs deloc orizonatal, ci în mare parte, sinusoidal. Desigur, avem multe în comun.

Reporter: Celebritatea dumneavoastră e una de talie mondială. Ce scopuri își mai poate propune un artist, ce țeluri ar mai fi de atins în această etapă a carierei?

Andrei Gavrilov: Așa numita ”celebritate” este atât de dependentă sau independentă de circumstanțe, încât nu am observat așa ceva, nici nu știu ce înseamnă. Idealurile cu care trăiești și scopurile, pe care ți le pui în față nu au nicio legătură cu lumea exterioară, aparțin lumii interioare. Deja de la 15 ani am început să câștig toate acele concursuri, dar pentru mine aceasta nu avea nicio valoare. Am trăit întotdeauna dileme interioare uriașe legate de dezvoltarea mea artistică. Când ai 18 ani, înțelegi foarte bine că nu ai ce oferi lumii, fiindcă lumea este mai mare decât tine și mai înțeleaptă. De aceea, misiunea ta ca artist este să obții experiență de viață, să-ți creezi propria filosofie, să-ți conturezi propria ta lume, care să fie atât de originală, încât să fie interesantă celorlalți până la sfârșitul vieții tale și mult după moartea ta fizică. Aceasta este misiunea vieții tale. De aceea, din păcate viața este prea scurtă și la fel ca alți oameni de creație sufăr mult că nu am timp să spun atât cât mi-ar fi permis potențialul meu.

Reporter: Cât de dificil v-a fost să reveniți după atâta vreme?

Andrei Gavrilov: Este un proces dificil și sângeros, fiindcă la întoarcere te așteaptă o mulțime de umilințe, eșecuri, căderi, până când reușești să te ridici în picioare și să te arăți puternic în fața lumii întregi. Devii un fel de spirijin spiritual, dincolo de granițele naționale, un om care aduce valori adevărate de care ceilalți au nevoie ca de apă. Dacă nu ar avea hrană spirituală, pur și simplu, unii s-ar stinge. Viețile lor devin pustii și iată că misiunea artistului este exact aceea de a umple vidul cu sens. O perioadă îndelungată, acest lucru îl făcea religia, însă consider că, în prezent, arta autentică oferă oamenilor chiar mai mult decât religia, deoarece arta ne este mai utilă. În prezent, viața religioasă este destul de compromisă. Ne-am îndepărtat prea mult de religie pentru a ne mai putea întoarce cu adevărat. De aceea, minunata noastră activitate creativă poate umple golurile foarte bine, căci nu este superficială, este foarte profundă, metafizică și-l ajută pe om să trăiască pe deplin.

DSC_0335

”Nu mă simt de mult rus”

Reporter: Nu pot să nu vă întreb, știind situația politică a Rusiei în prezent, cum vă simțiți spunând în lume că sunteți rus?

Andrei Gavrilov: Nicicum. De mult nu mă simt rus, deoarece am înțeles foarte devreme, datorită familiei în care m-am născut, și m-am născut într-o familie multinațională, unde oamenii erau destul de educați și inteligenți… Înțelegeam perfect că acea Rusie, pe care ne-o imaginam, cu o anumită muzică și cultură, a dispărut de mult, nu mai este de mult. Imperiul Rus a dispărut, după cum probabil știți, încă la începutul secolului XX odată cu revoluția bolșevică. Comunismul a fost o parodie jalnică a Rusiei, care pe atunci nu avea nicio valoare culturală. Viața mea începuse spre sfârșitul epocii comuniste și mi s-a părut totul nedrept.

Reporter: V-ați simțit liber în Rusia?

Andrei Gavrilov: În Rusia m-am simțit tot timpul liber, dar dependent de regimul totalitar. De aceea, am încercat să plec de acolo cu prima ocazie… Nu făceam parte din acel sistem totalitar. Încă de la 10-12 ani, omul din mine se revolta împotriva lucrurilor nefirești din acel regim, când statul controlează fiecare mișcare.

Artistul și libertatea sa

Reporter: Am putea spune că omul contemporan e liber doar prin artă?

Andrei Gavrilov: Un om nu poate fi liber dacă este supus regulilor corporațiilor. El trebuie mai întâi să plece din haita de șacali, care e reprezentată de orice corporație. Orice corporație este un lup, un șacal, care într-un anume fel dorește sângele victimei lor. Da, ei doresc sângele artiștilor lor… Da, aceasta se reflectă în acele procente pe care le cer și toate acele relații mafiote, când agenții fac schimb de artiști… Acea existență este umilitoare. De aceea, la începutul anilor 90, practic, din așa ceva am ieșit. Însă imediat după, dai de multă răutate, căci aceste fiare își doresc să se răzbune. Ei nu suportă un individ orgolios, este exact ca în totalitarism. E o altă formă de totalitarism. De aceea, cam după 10-15 ani după ce am anulat toate acele contracte și am plecat, mi-a fost foarte dificil să supraviețuiesc blocadei malefice, creată în jurul meu de agenții internaționali. Înțelegeau că merg împotriva lor, fiidncă îmi doream să fiu singur, independent. Ei însă nu pot permite așa ceva. Așadar, a existat o blocadă, care poate fi anulată doar dacă ești puternic și dacă nu renunți indiferent de orice. Mie mi-a luat foarte mult timp să fac aceasta, circa 20 de ani de efort uriaș și o permanentă senzație de război. Și doar acum… priviți, mă apropii de 60 de ani și chiar dacă mă simt ca la 30 de ani, când începeam acele lupte, doar acum pot spune că, într-o oarecare măsură, creez liber. A fost o luptă crâncenă, care va continua întotdeauna, căci o personalitate puternică va stârni tot timpul nemulțumiri.


Concertul susținut de pianistul Andrei Gavrilov, alături de orchestra simfonică a Filarmonicii de Stat Sibiu, sub bagheta dirijorului Gabriel Bebeşelea, face parte din secțiunea internațională a Serilor Lipatti 2015-2016. Lipatti Evenings, se constituie într-un proiect al programului „Promovarea diversității în cultură și artă în cadrul patrimoniului cultural european”, fiind finanțat printr-un Grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein și Guvernul României.

credit photo: Cornel Moșneag